Zi clasică de Bulgaria: Kaliakra, Bolata, Dalboka

Ţin minte că atunci când am ajuns prima oară la Capul Kaliakra, în vara lui 2005, m-a încercat un oarecare sentiment de ciudă în timp ce priveam fascinată cum calcarele multicolore se înalţă abrupt din apele mării. O dată în istorie am încercat şi noi, românii, să ne jucăm de-a uzurpatorii, iar minunea n-a ţinut nici măcar 30 de ani.

Până la cea de-a doua vizită, în primăvara acestui an, mi-a trecut. În primul rând, nu-i frumos să tânjeşti după ce nu-i al tău, iar Caliacra nu-i pământ românesc. Punct. În al doilea rând, nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă ar fi „beneficiat” şi Caliacra de soarta staţiunilor de pe litoralul nostru ori de cea a cetăţilor greceşti din Dobrogea de nord. Pentru că n-or fi bulgarii ăştia, cu care tot împărţim de ceva vreme, spre revolta noastră, ultimele locuri în topurile europene, nici suedezi şi nici elveţieni, însă, atunci când vine vorba de protejat patrimonii naţionale şi de turism în general, râd de noi până şi cu, mă scuzaţi, curul.

Chiar dacă de această dată Capul Kaliakra ne-a întâmpinat cu reprize de ploaie torenţială, sau poate tocmai de aceea, rămâne un loc binecuvântat de zei. Marea cenuşie devenise una cu cerul, ruinele cetăţii despotului Dobrotici erau invadate de flori galbene – Asphodeline Lutea, nuanţele de roşu ale promontoriului stâncos păreau şi mai intense prin filtrul stropilor de ploaie, Schitul Sfântului Nicolae, protectorul mateloţilor, stătea să se prăbuşească în apele Pontului Euxin. Kali Akra – „adăpostul bun”. Linişte de duminică, cu tot numărul mare de turişti, români în marea lor majoritate. Greu de imaginat că aici, la capătul pământului, s-au întâmplat bătălii încrâncenate, că despoţii dobrogeni şi voievozii munteni au luptat cot la cot pentru apărarea ţării lui Dobrotici, că 40 de fecioare s-au aruncat de pe stânci în mare, pentru a nu încăpea vii în mâinile turcilor cuceritori. Mai ales atunci când eşti turist de secol 21 şi prima dintre priorităţi e să găseşti un alt adăpost bun care să te ferească de ploaie. Cum ar fi terasa unei berării, spre exemplu.

De la ruinele cetăţii Kaliakrei am plecat înspre Golful Bolata, aflat în apropiere (la întoarcere, înainte de indicatorul spre Dalboka, un drum spre dreapta, în zona în care începe parcul eolian). Până să ajung la Balcic, nici măcar nu auzisem de el, aveam alte visuri turistice. Şi, totuşi, în aprilie, fără umbreluţe şi oameni la plajă, ar fi putut deveni foarte uşor locul meu preferat din Bulgaria, cu semicercul său perfect şi cu abrupturile roşii, specifice Kaliakrei.

Ar fi putut, dar n-a devenit. Am avut ghinionul să nimerim în plin BMW-Fest sau ceva. Pe plajă, pe faleză, pe unde mai era vreun loc liber, se strânseseră probabil toţi posesorii de BMW-uri din întreaga Bulgarie, cu adunăturile de table din dotare, desigur, în plină rezervaţie naturală, aşa cum e normal. După cum ziceam mai sus, n-or fi nici bulgarii ăştia suedezi sau elveţieni.

Cert e că mi-a pierit tot cheful când am dat peste sindrofia cu pricina, nu mi-a mai ars nici măcar să mă caţăr pe stânci pentru a vă arăta cât de perfect e golful văzut de sus. Sau să caut grotele din zonă.

Ultima oprire a fost la Ferma de midii Dalboka. Nu se putea altfel. Reclama de care se bucură pe meleagurile noastre te duce cu gândul la un loc de pelerinaj, un fel de Lourdes + Fatima + sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva la puterea a patra. Ei bine, să zicem că n-am prea înţeles hype-ul creat în jurul „locului magic”. Drept e că nici nu sunt vreun gourmet. Văzut, comandat, mâncat, plătit, la revedere. Sau, mai degrabă, adio. Singurul lucru cu adevărat memorabil mi s-a părut panta enervantă pe care a trebuit s-o urcăm cu burta plină până la maşina aflată în vârful dealului. Amin!

Ioana

2 thoughts on “Zi clasică de Bulgaria: Kaliakra, Bolata, Dalboka

  1. TANIA

    Am vazut de multe ori imagini cu ruinele cetatii Kaliakra, m-a fascinat acea arcada,ca o poarta deschisa spre oriunde…Are ceva deosebit tarmul Marii Negre in acea zona,mie mi-a placut mult,lasat asa de la natura,fara interventia uneori nefericita a omului.Stabilisem sa nu mai vad farfurii cu mancare:)))Cred ca “magia” Dalboka exista pentru ca vezi exact de unde vin midiile,hamsiile (mi-ai facut o pofta…),cat de proaspete sunt!Langa alea crocante,mergea o mamaliguta:)))) :*

    Reply
    1. Ioana Post author

      E fascinantă limba aia de pământ, cu arcada şi poarta către nicăieri, da! 🙂 Am fost plăcut impresionată să constat că după 11 ani nu s-a schimbat nimic, poate doar erau mai mulţi magneţi de vânzare la intrare. Mi-era frică să nu dau peste hoteluri şi alte minunăţii. Cât despre mămăliguţă, mai bine lipsă. În afara de ciorbă, toata mâncarea a fost rece. Or mămăligă rece cred că nici nu aş putea înghiţi. Cred că e şi la Dalboka ca peste tot: la început totul e perfect, apoi, după ce îşi fac un renume, lasă că merge şi aşa. Poate am avut noi ghinion, dar nici locaţia în sine nu mi-a plăcut deloc. O cantină pe malul mării, Doamne fere să-ţi trebuiască la budă! Iar în Bulgaria se mănâncă bine şi la preţuri rezonabile aproape peste tot, în condiţii de restaurant pe faleză la care e o plăcere să-ţi petreci o după-amiază, deci chiar nu pricep isteria asta cu Dalboka. Gata cu mâncarea o vreme, promit! :))) La Praga a fost jale, am păţit ca la Budapesta, dacă nu mai rău, în afara unei supe de ceapă n-am putut să mă ating de mâncarea lor. Până şi cartofii îi prăjesc în untură! Trăiască pizza şi pastele :))) :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.