Tot ziua I:

„Luaţi-vă-n braţe copiii, ca pe strategice arme/Haideţi cu toţii la Putna, unde Măria Sa doarme…”

Am cântat de sute de ori „Jurământ la Putna”, la munte şi la şes, în faţa focului, prin bucătăria vreunui apartament de bloc sau de una singură în baie, dar până în 2010 nu m-am învrednicit să dau curs îndemnului poetului Adrian Păunescu. Începusem deja să mă simt uşor penibilă. Adică bine că m-am dus la Damasc să văd mormântul lui Saladin (care, apropo, e personajul cel mai drag mie din întreaga istorie universală), bine că m-am holbat cu trăiri contradictorii (mai degrabă negative, şi după 10 ani mă mai obsedează încă un zuluf de păr portocaliu) de la nici un metru la mumia lui Ramses cel Mare, bine că am vizitat mormintele imperiale ale dinastiei Ming, necropolele saadiţilor din Marrakech şi mai ştiu eu ce alte locuri de veci celebre, dar nu am fost în stare să-mi deplasez fundul până la Putna, pentru a păstra măcar un moment de reculegere în faţa mormântului celui care a fost probabil cel mai important dintre domnitorii români.

Ca să fiu sinceră, aveam şi am în continuare rezerve faţă de ceea ce m-au învăţat manualele cu privire la glorioasele lupte purtate cu otomanii şi alţi din ăştia răi, chiar aveam pe undeva senzaţia că turcii trimiteau din când în când câte o gaşcă de ieniceri să facă ordine prin Moldova şi Ţara Românească, şi că victoriile glorioase repurtate de români asupra unor armate „câtă frunză, câtă iarbă” erau de fapt rezultatul unor hârjoneli între găştile astea şi ceea ce reuşeau să încropească la repezeală ai noştri voievozi.

Optica mi s-a schimbat destul de mult cu ceva vreme în urmă, atunci când mi-a venit ideea să mă apuc să caut materiale în alte limbi despre domnitorii români, respectiv să văd dacă şi cum sunt percepuţi în viziunea străinilor. Iar dacă, în ceea ce-l priveşte pe Mihai Viteazul spre exemplu, doar se preiau nişte informaţii de pe Wikipedia în limba română, eventual subliniindu-i-se în plus calitatea de mercenar în slujba împăratului Rudolf al II-lea şi făcându-se vorbire despre „reinventarea” sa de către mişcarea paşoptistă, materialele despre Ştefan cel Mare (Stefan der Große, Stephen the Great, Etienne le Grande) m-au impresionat şi chiar emoţionat. În primul rând, omul nu-şi apăra doar nevoile şi neamul, aşa cum nu ştiu de ce mama naibii ne-am obişnuit să susţinem, ci era un tip de-a dreptul ofensiv. Iar asta mă încântă. În al doilea rând, victoriile asupra ungurilor (Baia, 1467), turcilor (Vaslui, 1475) şi polonezilor (Codrii Cosminului, 1497) chiar sunt tratate ca nişte mari victorii, iar dacă vine o sursă străină şi, teoretic, obiectivă şi-mi confirmă că 40.000 de moldoveni au făcut praf 120.000 de turci, citându-l în acest sens pe cronicarul turc Seadedin, care vorbea despre o înfrângere a otomanilor nemaivăzută până atunci, eu una mă declar convinsă. Apoi, dacă stau şi mi-l imaginez pe Ştefan urmărindu-l pe Matei Corvin până în Ungaria sau pe Ioan Albert până la Cracovia, de-a dreptul creşte sufletul în mine. 🙂

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu mi-e tocmai clară treaba cu Sfântul Ştefan, mă declar fană! Şi, ca să nu se supere muntenii şi oltenii pe mine, mai precizez că sunt fană şi Mircea cel Bătrân.

Astea fiind spuse, vizitarea Mănăstirii Putna devenise obiectivul nr. 1 în periplul meu bucovinean, chiar dacă nu are valoarea artistică a mănăstirilor cu pictură exterioară iar de pe vremea lui Ştefan nu s-a mai păstrat decât Turnul Tezaurului.

Mănăstirea a fost ridicată, potrivit cronicarilor moldoveni ai vremii, în perioada 1466-1469, cu fortificaţii finalizate în 1481. Din păcate, în 1653, biserica a fost jefuită şi incendiată, dar nu de către turci cum am tot auzit (ca să fie clar, turcii în particular şi musulmanii în general nu s-au prea ocupat de-a lungul istoriei cu distrusul bisericilor creştine, au luat-o unii razna abia acum, în ultima vreme, iar când se foloseşte termenul de iconoclasm legat de ei simt că-mi plesneşte o venă), ci de către cazacii conduşi de fiul cel mare al hatmanului Bogdan, Timuş Hmelniţki.

Lucrările de reconstrucţie au început imediat, în 1654, în timpul voievodului Gheorghe Ştefan, fiind finalizate de voievodul Eustatie Dabija în 1662. În urma cutremurului din 1739, au fost necesare din nou ample lucrări de consolidare şi restaurare, realizate între 1756 şi 1760 sub păstorirea mitropolitului Iacob Puteanul.

Biserica şi-a păstrat până în prezent planul trilobat, în stil moldovenesc, cu pridvor, pronaos, gropniţă (care adăposteşte 14 morminte ale familiei Muşatinilor), naos şi altar, nu are pictură exterioară, iar picturile murale din interior par a fi de dată recentă, acesta fiind probabil motivul pentru care este singura dintre bisericile moldovene în care am intrat şi în care fotografiatul nu e interzis.

Dacă, aşa cum spuneam mai sus, biserica nu prea mai păstrează mare lucru din ctitoria iniţială a lui Ştefan cel Mare, altfel stau lucrurile cu Muzeul Mănăstirii, renumit pentru tezaurul său de broderii, ţesături, argintărie, icoane, manuscrise, multe dintre ele datând din vremea marelui voievod (Evangheliarul de la Humor, Clopotul Blagoveştenie, acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop etc).

Şi o ultimă chestie. Spre ruşinea mea, până la Putna habar nu aveam cum arată o toacă şi la ce foloseşte. Probabil că n-aş fi ştiut nici în ziua de azi dacă nu-mi sărea în ochi şi nu întrebam ce e aia.

[Show slideshow]

De la Putna ne-am îndreptat spre Mănăstirea Humor, unde eu, profitând de faptul că o vizitasem cu un an în urmă, am renunţat să mai intru şi am plecat în căutarea unei cafele, apoi spre Mănăstirea Voroneţ. Fusesem şi aici cu un an în urmă, dar este cu siguranţă una dintre mănăstirile care merită o a doua vizită (nu că Mănăstirea Humor n-ar merita, pur şi simplu atunci mie îmi trebuia cafea).

În curtea mănăstirii era lume multă adunată, ascultând explicaţiile unei măicuţe-ghid. Am încercat pentru câteva minute să mă alătur audienţei, dar vocea monotonă, fără nicio intonaţie, a măicuţei nu reuşea nicicum să-mi capteze atenţia, aşa că am renunţat şi am plecat în explorare.

Mănăstirea, una dintre cele mai importante ctitorii ale lui Ştefan cel Mare, a fost ridicată în doar 3 luni, 3 săptămâni şi 3 zile (record al epocii dacă o fi adevărat, mie îmi cam sună a baladă) în anul 1488, la îndemnul părintelui Daniil Sihastrul, primul stareţ al mănăstirii, îngropat aici, în pronaosul Bisericii Sfântul Gheorghe. Tot aici, în pridvor, găsim mormântul mitropolitului Grigorie Roşca, consilier spiritual al lui Petru Rareş.

Pictura interioară datează de pe vremea lui Ştefan, din 1496, în timp ce pictura exterioară a fost realizată în timpul lui Petru Rareş, impresionantă fiind mai ales faţada vestică cu celebra scenă a Judecăţii de Apoi.

N-am plecat bine de la Voroneţ şi deja îmi venea să-mi dau pumni în cap. Pentru a doua oară la rând uitasem să-i caut pe latura sudică a bisericii pe cei 12 înţelepţi ai antichităţii (printre care Pitagora şi Socrate), lucru pe care mi-l propusesem expres încă de dimineaţă. Mama ei de scleroză!

[Show slideshow]

Cam asta a fost excursia de o zi la mănăstirile bucovinene. A doua zi ne propuseserăm să urcăm pe Giumalău, aşa că m-am bucurat să revin la hotel în Vatra Dornei la o oră destul de decentă, să mă ghiftuiesc, să savurez o bere şi apoi să mă bag la somn.

Ioana