Valletta. Casa Rocca Piccola. Socializare la nivel înalt. Despre cum m-am conversat un cu marchiz şi un baron. 2 în 1.

Cu un Baron de Budach şi Marchiz de Piro, mai exact. Mă rog, nu chiar cu Nicholas însuşi, cel de-al nouălea baron de Budach şi al nouălea marchiz de Piro, bonus cavaler de Malta. Cu fii-su. Şi cu precizarea că habar n-aveam cine-i personajul plimbător de papagal Ara pe umăr, mă gândeam că o fi maxim vreun majordom, motiv pentru care am ratat momentul în care probabil s-ar fi impus o reverenţă şi l-am întrebat direct şi de-a dreptul ireverenţios dacă-i vorbeşte papagalul. Cică vorbeşte, dar doar atunci când are dânsul (papagalul adică, nu baronul) chef.

Fireşte că dialogul minimalistic despre papagali mai mult sau mai puţin vorbitori n-a avut loc pe stradă, că nu-s chiar atât de dusă încât să hărţuiesc lumea, chiar şi purtătoare de păsări pe umăr, aşa, din senin. Şi bănuiesc că nici marchizo-baronul-junior n-o fi atât de necitav încât să iasă la plimbare cu dihania după el. S-a întâmplat în grădina interioară a Casei Rocca Piccola, unde aşteptam cuminte să înceapă turul ghidat al reşedinţei nobiliare şi unde posesorul de sânge albastru venise să-şi depună pasăroiul pe o cracă.

Mi-am dorit să vizitez Casa Rocca Piccola dintr-un motiv simplu: e o bucăţică „vie” de istorie. E unul dintre palatele (cam pretenţios termenul) ridicate de ioaniţi spre finalul secolului al XVI-lea. După ce s-au umplut de glorie în luptele cu otomanii (Marele Asediu al Maltei de la 1565), cavalerii au purces la ridicarea unui oraş care să concureze în frumuseţe şi prestigiu marile capitale europene. Unul dintre cavaleri, Don Pietro la Rocca, amiral de limbă italiană al flotei Ordinului Sfântului Ioan, a fost primul stăpân al clădirii cunoscute la acea vreme drept „la casa con giardino”. Reşedinţele cu grădină interioară erau o raritate şi un lux în Malta, la fel cum era şi apa potabilă.

După cum ziceam, o bucăţică vie de istorie. Vie pentru că, la un moment dat, vila a intrat în patrimoniul familiei nobiliare de Piro şi n-a mai ieşit de acolo. Nicholas de Piro d’Amico Inguanez, seniorul, locuieşte în continuare aici, şi a decis în anii 90 să-şi deschidă casa publicului. Desigur, familia nobiliară îşi duce traiul de zi cu zi într-o altă aripă a clădirii, saloanele care fac obiectul turului ghidat sunt folosite doar ocazional, nu rişti să te întâlneşti pe coridoare cu baroneasa în şlapi şi în halat, cu un motan gras frecându-se de nobilele-i gambe.

Totuşi, după zeci de palate, castele şi reşedinţe nobiliare vizitate, mi s-a părut altceva. Pe Casa Rocca Piccola nu s-a aşternut praful timpului, lipseşte asepticismul muzeelor de stat, lipsesc cordoanele care îţi blochează trecerea şi afişele ameninţătoare cu „Do not touch!”. O atmosferă luminoasă, de cămin, o senzaţie de apropiere care mi s-a accentuat mai ales după ce l-am recunoscut cu încântare în tablourile de familie pe Clement de Piro, aka băiatul cu papagal pe umăr. 🙂

De-a lungul timpului, baronii de Budach n-au fost chiar fitecine. Ce am reţinut e că două generaţii succesive de baroni au reprezentat Malta la ultimele încoronări care au avut loc în Regatul Unit. Cea a regelui George al VI-lea şi cea a Elisabetei a II-a. Ba, mai mult, Jerome, tatăl actualului şef de clan, s-a întors de la încoronarea Elisabetei cu două scaune, ocupate de el şi de soţie în timpul ceremoniei, pe post de suvenir. Sunt expuse şi ele în sălile vilei. Hmm, cam la fel cum furam eu pe la începuturi mini-săpunurile din hoteluri, doar că la un cu totul alt nivel. :))

Ca să nu mai vorbesc de faptul că în palatul-vilă există nu mai puţin de două capele, dintre care una mobilă, probabil grea ca naiba, pe care servitorii o cărau prin casă după stăpâni când ăstora le venea să se roage şi le era lene să se deplaseze cale de 50 de metri până la capela statică. Asta înseamnă să fii mafiot! :))

Turul Casei Rocca Piccola durează în jur de 45 de minute, 45 de minute perfect investite, aş spune. Se fac zilnic astfel de tururi ghidate în limba engleză, din oră în oră, între 10 şi 16, 9 Euro costă distracţia. Am încercat să evit aglomeraţia optând pentru primul tur al zilei şi, într-adevăr, abia ne-am strâns opt oameni. Pe tura mea l-am avut drept ghid pe grecul Kostas, dansator şi coregraf la bază, simpatic şi competent. Şi care a folosit o engleză atât de accesibilă şi de curată, încât cred că n-a fost cuvânt pe care să nu-l înţeleg, cu toate că nici engleza mea nu-i tocmai The shit.    

Există şi o variantă premium, vinerea de la ora 19:00, cu un tur condus chiar de către barono-marchizul însuşi. Nici măcar nu-i foarte scumpă (25 Euro), se lasă cu şampanie, dar trebuie programare din timp, locurile fiind limitate. Dacă e să mai ajung vreodată în Malta, al meu e Champagne Tour!

Ar mai fi de spus că, la sfârşitul vizitei, am fost conduşi în subteran, în adăpostul antiaerian, al doilea ca mărime din Valletta. Nu vreau să ştiu ce-au trăit oamenii ăia, nobili sau nu, în timpul celui de-al doilea mare asediu al Maltei (1940-1942), cu care turcii n-au avut nici în clin nici în mânecă, în schimb italienii lui Mussolini şi nemţii lui Hitler, da. După câteva minute petrecute în catacombe, fără înghesuială şi pe timp de pace, simţeam deja că-mi pierd minţile dacă nu ies urgent la aer.  

Cum ajungeţi? Din staţia principală de autobuz, Valletta Bus Terminus, tot înainte pe strada principală, Republic Street, preţ de vreo cinci minute, până la numărul 74. Atenţie la numere, nu o să strige după voi, în Valletta practic toate clădirile arată la fel, pătrăţoase şi gălbui deschis, eu personal am reuşit performanţa să trec de două ori pe lângă Palatul Marelui Maestru fără să bag de seamă (bine, prin dreptul intrării din spate, dar totuşi).

Mai multe informaţii despre Casa Rocca Piccola găsiţi aici.

Ioana

5 thoughts on “Valletta. Casa Rocca Piccola. Socializare la nivel înalt. Despre cum m-am conversat un cu marchiz şi un baron. 2 în 1.

  1. Tania

    Daaaa,mi-ar placea sa te vad in Champagne tour:-) imbracata corespunzator; sper ca se respecta protocolul ! La final de an, it i doresc un 2017 plin de sanatate si multe,multe calatorii! Pupici !!!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Ai, ai, ai ce mi-ar plăcea şi mie! Oricum, şi aşa mi-a plăcut mult. Mulţumesc, Tania, asemenea, un an 2017 minunat, sănătate şi linişte sufletească, prosperitate şi să nu uiţi să-mi trimiţi o vedere de la Praga! Te sărut! :*

      Reply
  2. Pingback: Madeira – Funchal, capăt de linie (2) | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.