Tură faină, amintiri dragi: Lacul Avrig

N-am mai fost cu Marius pe munte de … nici nu mai ştiu de când. Să tot fie vreo şase, poate şapte ani de-atunci. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos, nu ne-am înjurat, nu ne-am dat în cap, aşa a fost să fie. Bine, îl mai înjuram eu în gând atunci când mă alerga pe cărări de ziceai că îl muşcă ursoaica de fund,
dar în contrapartidă îl terorizam cu pauzele mele „aşa cum ştiu eu”, adică de refacere a nivelului de nicotină. Eram chit, cu alte cuvinte.

La marşurile alea forţate ale lui mă gândesc cu groază când vine să mă ia de acasă la şapte dimineaţa (luni, 6 iulie 2015). Mai ales că mă sâcâie iarăşi spatele, suficient de tare cât să nu-mi găsesc locul pe scaunul maşinii. I-am smuls totuşi ieri seară promisiunea că, dacă semnalizez că nu mai merge, ne întoarcem fără alte discuţii. E ultimul lucru pe care mi-l doresc.

Planul e să urcăm din Poiana Neamţului la Cabana Bârcaciu şi de acolo mai departe până la Lacul Avrig. Marius ar vrea ca de la cabană să continuăm pe traseul clasic, pe Valea Avrigului, marcat cu bulină albastră. Eu sunt pentru crucea roşie care urcă pe Culmea Scărişoara, trece pe sub Vf. Scara şi se uneşte într-un final cu banda roşie, marcajul de creastă principală. Are şi el dreptatea lui, e mult mai ok să urci decât să cobori pe vale, e şi un pic mai scurt traseul. Mie mi-e însă teamă că nu vom putea ajunge până la lac, iar, pe varianta pentru care militez, iezerul e vizibil din creastă cu aproape o oră înainte de a ajunge efectiv la el. Măcar să-l văd, dacă…

Procedăm democratic şi dăm cu banul. Câştig. Facă-se voia mea.

Cu puţin înainte de ora opt pornim în traseul spre Cabana Bârcaciu (1550 m), pe cruce roşie. Se anunţă caniculă, nici urmă de răcoarea dimineţii. Dacă aş fi fost întrebată acum câţiva ani care mi se pare a fi cea mai frumoasă pădure din România, aş fi zis fără să clipesc Cozia (zic şi acum), iar al doilea nume care mi-ar fi venit în minte ar fi fost Bârcaciu.

Între timp, s-a cam dus naibii toată frumuseţea. Mai întâi au început defrişările sus, chiar sub cabană, lăsând în urmă o mare de cioturi, apoi a apărut peste noapte un drum de TAF, care intersectează poteca turistică în vreo trei rânduri şi a reuşit să sluţească locuri dragi într-un asemenea hal, încât au devenit de nerecunoscut.

Rănile muntelui îmi întunecă mintea. Mă visez preoteasă Voodoo, ciuruind păpuşă după păpuşă – câte una pentru fiecare dintre Vereştoii Republicii Bananiere, indiferent de apartenenţa etnică, politică şi religioasă.

La cabană ne iau în primire mai întâi câinii, apare apoi şi Nea Petre. Să fi trecut vreo două ore şi jumătate de când am plecat de la maşină. Pauză de masă. Un croissant, o cafea şi un diclofenac. Asta cu toate că m-am jurat că nu mai bag în mine antiinflamatoare.

Am oprit telefonul, habar n-am cât e ceasul atunci când pornim mai departe pe cruce roşie. Nici Marius n-are habar, ne aude în schimb Nea Petre de jos şi strigă după noi: unşpe fără un sfert. Aşa.

Suişul pe Piciorul Bârcaciului nu-i tocmai floare la ureche, dar astăzi sunt cu chef de urcat şi nici nu-mi dau seama când a trecut timpul şi mă trezesc în creastă, pe Platoul Scărişoara. N-am întrebat niciodată un musulman ce simte atunci când ajunge în pelerinaj la Mecca, cred însă că e comparabil cu ceea ce simt eu acum. Un splendid ochi de apă te somează practic să faci o pauză. Da, Marius, da, de ţigară, ştiu, fi-mi-ar cuiele de râs!

S-a întunecat în zona crestei. Vârfurile Ciortea şi Căldarea Avrigului apar şi dispar după cum dansează norii, la fel Capu Surului şi Budislavu către vest. Spre est ar trebui să se vadă Negoiu şi Strunga Ciobanului, negura nu mă lasă însă să bat până acolo. Mă mulţumesc cu Şaua Puha şi Vârful Şerbota.

Ne continuăm înaintarea pe Muchia Scărişoarei, având în faţă Vârful Scara (2306 m). E în nori şi el. Mă întreb dacă există de aici din zonă traseu către vârf. Cu toate că nu-mi vine în cap niciun motiv pentru care ai urca pe Scara de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Cei care au parcurs  creasta principală a Făgăraşilor de la vest la est ştiu de ce. :)) Marcajul cruce galbenă, care ni s-a alăturat la un moment dat, se îndreaptă direct spre refugiul omonim. Cel puţin aşa cred.

Nu mă mai doare spatele deloc, pastiluţa magică şi-a făcut efectul, în schimb parcă piciorul stâng începe să mă tragă înapoi. Tot nervul sciatic o fi, mama lui. Ezit. Nu sunt convinsă că e bine să continui. Mai am până la jumatea drumului, poate ar fi mai înţelept să ne întoarcem. Nu mă lasă însă sufletul, îmi doresc prea mult să văd lacul.

Până să tranşez definitiv problema, mă trezesc atacată din spate de trei câini ciobăneşti. Marius e mai în faţă, îl scoteau din ritm opririle mele de pozat, aşa că s-a dus. Îl aud strigând la câini, din vale strigă ciobanul. Degeaba, cred că au blănoşii dopuri în urechi. Mi-s dragi tare câinii şi ei în general ştiu asta, în ultimul timp mi-am mai pierdut însă din încrederea oarbă pe care o aveam în reacţiile lor, şi mi-e teamă să nu-mi simtă frica. Totuşi, încerc. Mă întorc spre cel mai pornit dintre frumoşi şi întind mâna către el. Ce-i, mă frumosule? Yes! I still got it! Îşi ia porţia de scărpinat după urechi, îşi adună amicii şi îşi văd toţi trei de drum.

După care, aproape în secunda doi, văd lacul! Şi gata, s-a dus orice durere, orice nelinişte, orice ezitare. S-au dus şi norii. Dacă m-ai conecta acum la un detector de senzaţii, cred că s-ar strica, n-ar face faţă unei asemenea explozii de fericire. 🙂 Încerc să-mi amintesc când am fost ultima oară la Lacul Avrig. Pfff, se întâmpla într-o altă eră, cred că în 2004, n-aş băga însă mâna în foc. Ce ştiu sigur e că prima întâlnire cu iezerul s-a produs în secolul trecut, în vara lui 1997. Dacă facem abstracţie de Bâlea, a fost primul meu lac glaciar. Poate că şi lucrul ăsta îi conferă un statut atât de special în sufletul meu.

Coborâm în Şaua Gârbova. Ah, banda roşie! Şi încă pe una dintre cele mai frumoase porţiuni ale ei, fără discuţie. Rămân din nou în urmă, trebuie să savurez bucăţica asta de creastă. Îmi vine să sărut stâncile cu marcaj. Şi pe cele fără. 🙂 „Pe vremea mea”, anumite pasaje mai delicate erau asigurate cu lanţuri. Au dispărut lanţurile între timp. De fapt, nu mai ştiu, parcă nici ultima oară când am trecut pe aici nu erau. Şi nici traseul spre Vârful Ciortea Est (2419 m) nu era marcat.

Nu mă pot abţine să nu parcurg câteva bucăţele de traseu dus-întors. Şi iarăşi dus. Din direcţia opusă vin trei băieţi. Îi văd târziu. Probabil au ajuns deja definitiv la concluzia că nu-s chiar în firea mea, văzându-mă cum tot schimb direcţia. :))

Pauză la lac. Vreo trei ore şi jumătate de la cabană. Un singur cort. Cred că sunt cehi. Sau polonezi. Pe vremea mea…

Fac aici o greşeală capitală. E foarte cald şi mi s-au încins picioarele în bocanci. Ar trebui să mă descalţ şi să-mi răcoresc tălpile în apă, mi-e însă prea lene. Nici nu mi se pare că aş fi obosită. Marius e mai breaz decât mine. Lasă că văd eu pe coborâre!

Chiar că văd eu. După cinci minute de la plecarea în traseul marcat cu bulină albastră pe Valea Avrigului, încep să mă frigă tălpile de-mi vine să merg în mâini. Nazistă coborâre! N-am chef nici să mă enervez şi nici să sufăr, aşa că încep să alternez cele trei viteze ale ardeleanului autentic: încet, încetişor şi pe loc. 🙂 Pe la jumătatea coborârii fac o pauză. Mă uit cu jale înapoi spre creastă. Ofof, ce mult mi-ar plăcea să nu mă mai preseze timpul! Visez la trasee de 6-7 ore pe care eu să le parcurg în 10 sau, şi mai bine, în 12 ore, să pot sta la nesfârşit şi să privesc în gol. Nu-i momentul acum, aşa că mă adun şi-mi continui drumul şontâc-şontâc, cu aceeaşi viteză a melcului turbat.

Când, după aproape două ore, intru în pădure şi încep să urc, mi se pare că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Chiar, oare de ce tălpile dor doar la coborâre?

Ajungem înapoi la Bârcaciu. Până aşteptăm ciorba, stăm la o poveste cu Nea Petre. Am mai citit şi păreri diferite, dar mie Nea Petre mi-e drag de nu mai pot. E ok să ai un cabanier preferat? Dacă e ok, titlul a fost adjudecat! Şi ştiţi de ce? Că mă ţine minte, de aia! Pe la cabane întotdeauna am fost o anonimă (sau nu ştiu, poate la 20 de ani să fi avut alte impresii). Nu stau mult, nici nu-mi prea place, mă scot din sărite discuţiile alea „de munte”, în care de fapt nimeni nu ascultă pe nimeni şi vorbesc unii peste alţii, urlându-şi în gura mare palmaresul şi aventurile nemaiîntâlnite. De fapt nu, apare şi consensul, atunci când trebuie dispreţuit câte-un „pantofar”, whatever that means.

Pe la Bârcaciu treceam în medie cam o dată pe an, beam un ceai şi îmi vedeam de drum. Două nopţi am petrecut acolo, una în cort, cealaltă la prici, ambele în secolul trecut. Poveşti cu Nea Petre n-am avut niciodată. Asta până acum vreo 5 ani. Vorbea cu alţi turişti şi, la un moment dat, mi se adresează direct: Tu ţii minte ce rupere de nori v-a prins anul trecut? Nu, nu când ai fost la bujor, a doua oară, atunci când veneaţi de pe Negoiu. Mi-a căzut faţa. Şi am devenit instantaneu fană. 🙂

Ştie tot Nea Petre! Şi, pentru mine, asta înseamnă că-i pasă! Acum mă întreabă de Radu, cu care am urcat anul trecut, în iunie. Ce face fratele? S-a lămurit că nu-i pentru el sportul ăsta? Ce să spun, s-a cam. 🙂

Cu greu mă mobilizez pentru încă o coborâre de două ore, până la Poiana Neamţului, acolo unde ne aşteaptă maşina. La care ajungem pe la opt seara, după aproape 12 ore de la plecare şi după unul dintre cele mai frumoase trasee de o zi pe care le oferă Carpaţii româneşti. Am zis! Asta cu toate că sunt de părere că preferabil ar fi să dormi o noapte la Bârcaciu, fie înainte, fie după.

Am un ultim puseu de energie. Dacă aş deţine tălpi interschimbabile, aş tăia-o aţă la discotecă. :)) Mă mulţumesc până la urmă cu două beri la crâşma mea de cartier din Sibiu. Fără Marius, desigur, că el e om serios!

Ioana

7 thoughts on “Tură faină, amintiri dragi: Lacul Avrig

  1. TANIA

    Ce vreme frumoasa ai prins, ai mai prins si bujorii de munte inca…tot te plangeai ca n-ai vazut suficienti in Cindrel!Un traseu superb, imagini superbe- lacul Avrig este atat de limpede! Daca vreodata, vei putea fi imparateasa Voodoo, sa ma anunti si pe mine! Am o lista…Bravo Ioana, te felicit dar si te invidiez pentru iesirile in natura alese!:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Grăbeşte-te cu lista, uite-acum plec în Haiti să primesc taina hirotoniei :)). Să nu mă învidiezi că te trezeşti cu mine la uşă să te iau să facem o ieşire. Ce-avem pe-acolo, Nemira? 🙂 Merci, Tania :*

      Reply
  2. Mihai

    Ioana, o intrebare, asta pentru ca nu am mai fost pe la Barcaciu de ceva ani. S-a schimbat ceva pe acolo, orice mica imbunatatire a cabanei sau a locului? Eu unul de cate ori am ajuns acolo am fost cumva dezamagit, asta poate, pentru ca ma amagesc singur.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Mihai, eu n-am mai intrat în cabană dincolo de “ghişeul cu ceaiuri şi ciorbe” de vreo 15 ani. Priciofobie se numeşte asta şi e o variantă calificată a claustrofobiei :))). Acum vreo 3-4 ani am urcat cu nişte prieteni, au intrat ei să vadă interiorul şi le-a plăcut. Am înţeles că sunt paturi individuale, nu mai sunt banchetele alea pe care te întinzi om lângă om. În rest, privind de afară, mare lucru nu s-a schimbat. De fapt nu. Am fost de-a dreptul impresionată să merg la budă şi să găsesc hârtie, apoi săpun la izvor 🙂 Iar în faţa cabanei, pe terasă cum ar veni, au apărut nişte piloni. Culmea e că ne-a şi spus Nea Petre ce vrea să facă, doar că nici să mă tai nu-mi amintesc ce-a spus 🙁

      Reply
  3. Pingback: Na, zăpadă! |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.