Stâncăriile Beţelului

Există nenumărate poteci de munte de care îmi amintesc cu plăcere sau pe care, în lipsă de amintiri, îmi doresc să le străbat cândva. Există apoi numeroase poteci de munte în care sper să revin mai devreme sau mai târziu. Pot enumera însă pe degete traseele pe care le iubesc. Şi când spun că le iubesc, I really mean it, nu-mi stă în fire să zvârl de-a-n pulea aiurea cu iubire în dreapta şi-n stânga şi nici nu obişnuiesc să-mi iubesc zdrenţele, genţile, semenii în general şi rudele îndepărtate sau vecinii în particular.

Un asemenea traseu se întâmplă să se găsească pe Valea Oltului, la doar circa 60 km depărtare de Sibiu, în Munţii Lotrului, uitat aproape cu totul de montaniarzi, topografi şi cartografi. N-aş şti să spun nici măcar cota maximă la care ajunge traseul (şi zău că am încercat să mă lămuresc!), nu sunt nici măcar convinsă că e formată din patru cifre. De fapt, sunt aproape convinsă de contrariu.

Despre Stâncăriile Beţelului, căci despre ele e vorba, am citit pentru prima oară în Revista „Munţii Carpaţi”. Chiar dacă nu mai apare de mai bine de 10 ani, pentru mine a rămas un fel de Biblie-foileton a munţilor noştri. Atunci când rămânem în pană de idei, iau la frunzărit din nou şi din nou numerele vechi ale revistei, de obicei cu folos. Aşa s-a întâmplat şi în cazul stâncăriilor cu pricina.

Am ajuns acolo prima oară în primăvara lui 2008, instigată de un articol al domnului Dinu Boghez, publicat în numărul 15 al revistei. De altfel, dacă n-ar fi fost domnul Boghez şi scrierile sale, zic că e posibil ca până în ziua de astăzi să fi trăit cu impresia că Valea Oltului înseamnă Cozia şi nişte dealuri de partea cealaltă a Oltului. Cu toate că, dacă stau bine să mă gândesc, şi în Cozia am ajuns întâia dată „ghidată” de acelaşi Dinu Boghez. Mulţumesc, maestre!

Am repetat de atunci traseul de încă trei ori (ştiu că nu pare mult, pentru mine este însă: pe Vf. Moldoveanu am revenit spre exemplu o singură dată, după 10 ani de la prima ascensiune, şi cred că vor mai trece 10 ani până să mi se facă dor), fie la începutul primăverii, înainte să dea frunza, fie toamna, la sfârşit de octombrie sau început de noiembrie, atunci când coloritul pădurii atinge apogeul.

Nu mă pot decide dacă e mai frumos primăvara sau e mai frumos toamna, dar, pentru că se întâmplă să fie – încă – toamnă, voi opta pentru fotografii de sezon.

Are de toate bijuteria asta de traseu: un pic de căţărare lejeră, care nu necesită echipament tehnic, câteva traversări mai delicate, ţancuri ascuţite (hmm, cred că tocmai am pus-o de-un pleonasm :D), pădure tânără de mesteacăn, pini singuratici. Are chiar şi o întâlnire cu „civilizaţia”, la final de urcuş, în Poiana Suliţei, presărată cu căsoaie şi adăposturi încă locuite.

În traseu se intră din satul Călineşti, situat pe Valea Oltului înainte de Brezoi, asta dacă vii dinspre Sibiu. Prima vale e cea a Călineştilor, care are şi ea stâncăriile ei, dispuse cumva perpendicular pe Olt. Pentru a ajunge însă la Stâncăriile Beţelului, se continuă pe Valea Oltului încă aproape un km, apoi se coteşte spre dreapta şi se continuă în lungul Văii Beţel până când uliţa satului se termină într-o poiană situată chiar la baza stâncilor.

Există chiar şi urme ale unui vechi marcaj triunghi roşu. (Later edit: La sesizarea domnului Boghez am realizat că, într-adevăr, la debutul traseului marcajul este bulina roşie, nu triunghiul. Triunghiul apare mai târziu, în creastă, făcând teoretic legătura cu Stâncile Doabrei). Probleme de orientare nu cred să existe, poteca e în cea mai mare parte a ei destul de clară. Poate doar la coborâre, din Poienile Suliţei încolo. Dar asta nu în sensul că m-aş fi pierdut vreodată, ci în sensul că nu cred să fi nimerit de două ori acelaşi drum. Oricum, aşa cum pe vremuri toate drumurile duceau la Roma, şi acum toate drumeagurile care coboară din Poienile Suliţei duc pe Valea Călineştilor.

În ceea ce priveşte timpul, chiar nu ştiu ce să spun: am parcurs traseul şi în 4, şi în 6 şi în 8 ore. După cum aveam timp şi chef (de mers sau de moţăit la soare). Habar n-am care ar putea fi timpul înscris pe indicatoare dacă ar exista aşa ceva. Nici nu cred că e foarte important.

Una peste alta, e un traseu MI-NU-NAT. Punct. Şi mai merită pomenit faptul că din Poienile Suliţei se poate continua spre Brezoi pe un alt traseu minunat, Stâncăriile Doabrei, despre care am scris aici.

Ioana

9 thoughts on “Stâncăriile Beţelului

  1. TANIA

    Muntele , imi place in orice anotimp!Dar toamna , cu padurile in mii de nuante , asa cum ai surprins tu , este de departe cel mai spectaculos anotimp!:) Prima poza , as prefera sa-mi spui ca este de fapt pe orizontala 🙁 si ai pus-o tu pe verticala:)) glumesc,stiu ca esti curajoasa!!! chiar riscant de curajoasa! Superbe imagini , bravo Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Daaa, şi mie-mi place toamna, mai ales în zonele joase, cu păduri de foioase, şi mai ales când e călduţ afară. Parcă şi acum simt în nări mirosul ăla inconfundabil de frunze jilave. Mă enervează doar că zilele sunt tot mai scurte, mi-e greu să mă extrag la ore matinale şi pe frig din pat ca să mai apuc să fac un traseu mai de Doamne-ajută. Sper să-mi treacă starea asta de oboseală/lene/lipsă de chef, altfel zăpada o s-o văd doar în poze :)). Mulţumesc, Tania :*

      Reply
  2. Anda

    privind pozele mi-au venit in minte cateva versuri ” Muntii nostri aur poarta/Noi cersim din poarta-n poarta/De-am inchide-a tarii poarta/Altii ne-ar cersi la poarta”.
    respectele mele maestre Goga !
    admiratia mea ioana :*:*:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Tare mi-e teamă că dacă maestrul Goga ar trăi zilele astea, ar trebui să reformuleze: Munţii noştri chelie poartă …. :(( La cât se taie… În zona de foioase e încă bine. E încă aur. Mai ales toamna :). Mulţumesc, Anda :* :*

      Reply
  3. Dinu Boghez

    Deabia acum am citit comentariul excursiei. Probabil ati intrat chiar pe firul Betelului, prin cea mai abrupta ascensiumne pana la firul crestei. Aici se afla punctul rosu, ceva mai recent. Dar este si cea maai spectaculoasa cale de acces. Incantat de aprecirile despre frumusetea acestei creste solitare. Ultima oara am facuty creasta anul trecut si am cam obosit un pic, dar si anii se adunasera cam multi.O sa aveti mereu surpize cercetand piciorele muntoase ale Lotrului, coborand spre valea Lotrului.
    Ganduri bune,
    Dinu Bofghz

    Reply
    1. Ioana Post author

      Domnule Boghez, mi-aţi făcut ziua mai frumoasă! Vă mulţumesc că existaţi, vă mulţumesc pentru comentariu şi vă urez ani mulţi de drumeţii prin minunaţii noştri munţi!
      Cu cea mai sinceră consideraţie de care sunt capabilă,
      Ioana S.

      Reply
  4. Pingback: Măgura Codlei sau cum arată o zi perfectă |

  5. Pingback: Borşa (4) – Save the best for last: Toroioaga Mare |

  6. Pingback: Din nou pe Muchia Doabrei | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.