Povestea noastră începe acum fix 18 (optsprezece) ani. Se făcea că trei ameţiţi care-şi ziceau montaniarzi – sinistrul „munţoman” cred că nu fusese încă inventat – coborau în silă, pe înserat, din Şaua Paltinului spre Căldarea Bâlii. Boscorodea fiecare în legea lui, cocoşat sub greutatea propriului rucsac (din care nu lipseau, desigur, borcanele cu gem şi miere, jdemii de conserve de pateu, măcar un kil de ceapă de unul, topoarele pentru făcut şanţuri în jurul cortului, cuţitele pentru urs – de lemn, dadadada, peturile cu vin, pâinile la kil, sacii de nailon pe post de pelerine şi alte tâmpenii). Iar tre’ să punem cortul? Iar! Şi dă-i, şi bagă-ţi, şi scoate-ţi, şi sfinţi şi morţi şi răniţi. Cred că cea mai vehementă era tocmai partea feminină şi presupus suavă a grupului, mai exact eu. Adevărul e că nu prea mai găseam nimic înălţător în a ne înghesui trei oameni în cortul meu de două persoane pentru a treia noapte consecutiv. Şi mai urmau, teoretic, alte două nopţi în drumul nostru către Urlea. Ne mai trecuse şi din elanul muncitoresc cu care porniserăm din Valea Oltului. Aş fi dat un regat şi, bonus, un cal pentru un duş fierbinte.

Cu chiu, cu vai am găsit un loc de cort, pe pietre şi în pantă (ca de obicei, aş zice), ne-am relativ spălat la un izvor, ca mâţele, dârdâind de frig, am făcut inventarul noilor băşici cu care ne pricopsiserăm peste zi şi am pornit să ne dezmorţim puţin. Cred că făcuserăm şi monetarul, ne calificam pentru o ciorbă sau chiar o bere la Cabana Platinu.

Când am ajuns în dreptul vilei şi i-am văzut pe ĂIA cum zăceau maxim de relaxaţi pe terasă în săndăluţe, cămăşute şi fustiţe, am crezut că mor! Degeaba am încercat să mă conving că aş fi un soi de fiinţă superioară şi că ĂIA sunt doar nişte „pantofari” demni de dispreţ, în realitate mă tăvăleam în spasme. Spasmele invidiei. Băăăi, tu-ţi dai seama că ăştia se duc în cameră şi fac duş? Şi dorm într-un pat adevărat? Şi au bani să mănânce şi felul doi? Şi că mie-mi vine să-mi tai venele longitudinal? :))

Atunci şi acolo am decis că într-o zi o să mă fac mare şi o să am şi eu parte de luxul vieţii. De o cameră la Cabana Paltinu, adică. Să nu mă întrebaţi de ce a fost nevoie să treacă 18 ani ca să purced să-mi îndeplinesc visul. Habar n-am. Am tot discutat pe tema asta cu Cosmin, şi el parte din „expediţia” Creasta Făgăraşilor 1998, dar, cumva, ideea nu a apucat să se materializeze până la începutul lunii august a anului curent.

Chiar şi acum am fost constrânşi mai degrabă de durerile mele de spate. Dacă vrei să legi cu diva două zile de Făgăraş, îi dai un pat într-o cameră de cel mult două persoane şi un duş cu apă caldă. Punct.

Nu mi-a venit să cred cât de greu e să obţii o rezervare la una dintre cabanele de la Bâlea, în condiţiile în care preţurile sar binişor de 50 de Euro pe noapte. La cabana de pe lac nu mi-a răspuns nimeni cu zilele la telefon, la rezervarea pe care am încercat s-o fac pe site-ul lor n-am primit răspuns nici până în zilele noastre. La Paltinu măcar n-am mai vorbit singură, dar camere libere ioc. Doar la Cascadă, dar nu ne ajutau cu nimic, dat fiind că aveam să ajungem acolo fără maşină.

În disperare de cauză, am schimbat perioada. Hai să încercăm de luni până miercuri, sigur se eliberează nişte camere duminica. Am avut noroc. În timp ce la telefon o doamnă îmi repeta poezia cum că nu există camere disponibile la Paltinu, la un alt telefon unei alte doamne tocmai i se anula o rezervare. Probabil de către unii care consultaseră prognoza meteo ceva mai temeinic. Cert e că m-am ales cu o rezervare pe două nopţi, în perioada 8-10 august 2016, şi că m-am repezit într-un suflet la bancă să vărs avansul direct la casierie în contul societăţii care administrează cabana, mi-era că dacă optez pentru un virament între bănci diferite mi se scurge naibii minunea printre degete până să le apară lor confirmarea plăţii. :))

În fine, mai aveam de aşteptat aproape o săptămână până să dau ochii cu muntele, săptămână pe care mi-am petrecut-o în bună parte cu ochii pe prognoze. Dacă la început erau ceva şanse de ploaie, nimic îngrijorător, până luni şansele se transformaseră în certitudini, iar ploile în furtuni. Atât marţi cât şi miercuri, zilele în care am fi putut face trasee. Lasă, îmi spunea un prieten, o să ai poze misterioase. Dap, magnific!

Luni seara, când am ajuns la Bâlea Lac, mai misterios decât atât nu se putea. În sensul că nu se vedea nimic, nici lac, nici cabane, doar un perete de ceaţă groasă, de nepătruns. Eu eram încă destul de zen, aveam un minunat Plan B. Tocmai începuseră Jocurile Olimpice, oricum mă cam enerva ideea că pierd două zile de transmisiuni. Asta este, dacă e să rămână vremea aşa, noaptea mă uit la TVR şi ziua dorm. Iar, când mă trezesc, o iau de la capăt. Mai nasol a fost când am pornit televizorul din cameră şi am constatat cu stupoare că prindem exact patru programe, printre care nu se numără nici măcar unul dintre posturile televiziunii publice.

Aşa că ne-am petrecut seara vizionând un fel de show pe Antena 1, în care unii se maimuţăreau de zor în faţa unui juriu format din Delia, Bendeac şi Cheloo. Ocazie cu care m-am uitat pentru prima oară mai atent la Cheloo ăsta. Care, dincolo de alte poveşti, zău că mi se pare un bărbat interesant. Bendeac nu. Deloc. Înainte de a cădea pradă somnului, am mai dat o raită pe balcon. Se zăreau câteva stele. Hai că se poate.

Într-adevăr, dimineaţa dracul parcă nu mai era atât de negru. Peretele de ceaţă dispăruse, soarele se juca cu norii de-a şoarecele şi pisica. Planul era următorul: urcăm pe triunghi albastru până în Şaua Caprei (2315 m), de acolo pe cruce albastră pe Vârful Vânătarea lui Buteanu (2507 m), revenim în şa, continuăm pe bandă roşie până în Fereastra Zmeilor, revenim din nou în Şaua Caprei, apoi facem turul lacului pe creasta principală, pe bandă roşie, trecând peste Vârful Iezerul Caprei (2417 m) şi continuând până în Şaua Paltinului (2345 m), de unde coborâm pe banda albastră la cazare.

Am plecat în traseu abia pe la nouă, nu se făcea să ratăm micul dejun inclus în preţ. Destul de multă lume – pentru o zi de marţi cu prognoză aiurea – pe urcarea către Şaua Caprei. Cufundată în gânduri, care, de fapt, era unul singur ridicat la nivel de obsesie (Doamne, dă să nu înceapă furtuna!!), nici nu ştiu cum au trecut cele 40 de minute până în şa. Deasupra Lacului Capra (2230 m) am făcut o pauză de prosternare în faţa naturii, dar am reluat după câteva minute urcuşul spre Vânătare, pe sub Vârful Văiuga (2443 m), mânaţi de la spate de norii tot mai grei care dansau în jurul crestelor.

[Show slideshow]

Au dansat ce-au dansat, ei, norii, după care ne-au învăluit cu totul. Am continuat să ne amăgim că e doar ceaţă şi că se va ridica la un moment dat. Chiar dacă am fost puţin dezamăgită că nu mi-e dat să văd în zare piramida Viştea-Moldoveanu, mi-aş fi dorit ca ultimele minute de urcuş, cu porţiuni mai expuse în care stâncile te cheamă să le mângâi şi cu mâna, nu doar cu privirea, să dureze la nesfârşit. Prea repede au trecut!

Vânătarea, o premieră pentru Cosmin, o cvasi-premieră şi pentru mine, având în vedere că am foarte puţine amintiri din unica ascensiune pe vârf, întâmplată cu ani mulţi în urmă, ne-a întâmpinat cu o surpriză binevenită. Eram singuri! Abia după câteva minute ni s-a mai alăturat un bărbat grăbit, uşor stresat de faptul că-şi lăsase soţia în urmă, în mica strungă care, din când în când, mai îndeplineşte funcţia de triere a celor care iau vârful cu asalt. Apoi a mai apărut o femeie, poloneză probabil, şi asta a fost tot.

[Show slideshow]

Am rămas minute bune acolo sus, în speranţa apariţiei unei breşe în peretele de nori. N-a apărut nicio breşă. Dar, dacă îi cerusem Domnului să dea, Domnul a dat. Nu s-a dezlănţuit furtuna, exact aşa cum suna petiţia mea îndreptată către divinitate, în schimb s-a pornit o drăguţă de ploaie mocănească, de-ţi era mai mare dragul. Lasă că nu ţine mult, ne-am gândit noi. I’m here to stay, şi-a zis ea.

[Show slideshow]

Am revenit în Şaua Caprei. Ploaia, măruntă şi deasă, îşi vedea nestingherită de treabă. Ce facem? Coborâm? Şi, dacă coborâm, la cabană ce naiba facem? Hai să încercăm să ajungem totuşi în Portiţa Arpaşului (2175 m), măcar nu s-a stârnit vântul. Taci, nu-i da idei!

După ce-am trecut de lacul Capra şi de Monumentul Alpiniştilor, ni s-a stins lumina cu totul. Nu mai vedeam absolut nimic. Ce Arpăşel-Vârtopel, ce Arpaşu Mic? Nimic, nimic. Până la urmă, mai bine aşa. Dacă aş fi văzut cât am de coborât până în Căldarea Fundul Caprei, cred că o lăsam baltă. Ultima oară trecusem pe acolo în 2008, în drum spre Moldoveanu. Nu mai ştiu ce substanţe halucinogene consumam pe vremea aia, dar, cumva, ţineam minte traseul dintre Lacul Capra şi Şaua Podragu ca derulându-se aproape integral pe curbă de nivel. :))

Cu ploaia începuserăm să ne obişnuim, eram oricum gata muraţi, iar pelerinele mai punctau eventual doar la impresia artistică. Mai aveam ceva haine impermeabile prin rucsac, dar frig nu-mi era deloc şi aveam zero chef să mă coc în ele. În plus, şi de aia-mi luasem cazare la trei stele, ca să nu mă doară capul de hainele ude. Mai nasol a fost când am început urcuşul spre Portiţa Arpaşului. La câtă piatră are Făgăraşul, doar la o potecă de pământ transformat în nămol nu mă aşteptam. Bine, la urcuş merge, dar noi tot pe acolo urma să şi coborâm!

Când am ajuns în fine la spectaculoasa Fereastră a Zmeilor, în Portiţa Arpaşului, minune! Ne revenise cât de cât vederea. Ne băteau farurile până la refugiul omonim (2050 m), şi chiar dincolo de el. Până şi ploaia s-a oprit pentru aproape trei secunde. Domnul a dat, Domnul a luat! Cele aproape trei secunde i-au fost necesare ploii să se tuneze şi să se transforme în furtună. Tunetele se auzeau de undeva dinspre sud-est, păreau încă departe, erau încă sporadice, dar devenise clar că trebuie să ne cam luăm picioarele la spinare.

[Show slideshow]

Coborârea pe noroi spre Fundul Caprei a fost exact aşa cum mi-am închipuit-o: oribilă. De fapt, pentru noi, cu rucsaci de 4-5 kg, a fost relativ acceptabilă. Am depăşit însă mai întâi un grup de trei, apoi un grup de doi oameni cu bagaje serioase în spinare. Acolo să vezi luptă să nu te duci în cap! În schimb, urcuşul spre Lacul Capra l-am perceput chiar relaxant după cât de enervantă mi se păruse coborârea.

În Şaua Caprei ne-am oprit şi ne-am uitat unul la altul. Între timp, fulgerele se apropiaseră ameninţător, iar ploaia devenise torenţială. Mai vrei să urcăm acum pe Iezerul Caprei? Da, clar, iar ai uitat să-ţi iei pastilele la timp?

Din Şaua Caprei am coborât spre Bâlea Lac precum pişatul boului, acompaniată de tunete şi de fleoşc-fleoşc-ul bocancilor. Cred că am reuşit performanţa de a dubla timpul de urcare. N-avea oricum niciun sens să mă mai agit, mai udă decât atât tot nu puteam deveni. Şi nici nu mai eram în stare.

A urmat şi o a doua zi, cam în aceiaşi parametri de vreme, povestim însă data viitoare, prea m-am întins cu preambulul.

Ioana