Peterhof: Nu faceţi ca mine! (Post din categoria „Dă-ţi pumni în cap, Ioano!”)

Nu-i tocmai normal ca un pretins călător „cu pedigree” să se declare un om comod. Asta-i însă crunta realitate. Asta suntem, cu asta defilăm şi alta mama nu mai face! De multe ori n-am absolut niciun chef să-mi bat capul cu bilete de avion, vize, transferuri de la şi la aeroport, cu cazări şi alte alea. Drept care, apelez destul de frecvent la circuitele externe oferite de agenţiile de turism.

Odată ajunsă însă într-un loc care-mi place, lucrurile se schimbă de îndată ce îmi pică pe mână prima hartă. Nici n-am dus bine bagajele în cameră şi deja fac planuri de evadare, mă apucă nişte crunte mâncărimi în talpă, cărora în general le dau şi curs. Nu prea particip la excursiile opţionale şi de multe ori dispar chiar în timpul programelor standard, plătite dinainte, sau renunţ la ele cu totul.

A funcţionat perfect această strategie la Sankt Petersburg. Am avut timp berechet să cunosc oraşul în ritmul meu şi să mă plimb în voie pe unde alegeau să mă poarte picioarele, însă cu Peterhoful am îmbulinat-o straşnic!

Nu mai ştiu ce-o fi fost în capul meu, m-o fi apucat lenea, mi s-o fi părut că e cam departe (Petrodvorets se află la 29 km distanţă de Sankt Petersburg), m-oi fi gândit că nu voi pricepe nimic de capul meu, având în vedere că explicaţii găseşti cam doar în rusă, cert e că n-am avut nici măcar bunul simţ de a mă interesa de posibile mijloace de transport (btw, Peterhof e accesibil şi cu barca luată de la debarcaderul de la Ermitaj,  şi cu trenul luat din Gara Baltic, şi cu autobuzul) şi m-am suit cuminte în autocarul de grup care urma să ne ducă la palat.

Bad choice! Dar să încep cu câteva cuvinte despre Peterhof. Se ştie că Petru cel Mare a plecat de la Moscova din două motive mari şi late: în primul rând îl enervau rău boierii moscoviţi şi în al doilea rând îl enerva clima. Mai exact îi trebuia aer de mare. Aşa a luat naştere Sankt Petersburg, iar la scurt timp după fondarea acestuia în 1703, Petru a început să viseze la o reşedinţă de vară cu ieşire la Golful Finic, care să rivalizeze cu marile palate ale Europei. În 1714 s-a apucat de treabă şi a dat startul construcţiei primului palat de la Peterhof, Monplaisir, pe baza schiţelor sale proprii. După ce a vizitat Versailles în 1717, planurile sale au căpătat amploare, ţarul trecând la ridicarea Marelui Palat, terminat în 1721. Ceea ce vedem noi astăzi nu mai aduce însă decât vag cu ceea ce s-a construit pe vremea lui Petru cel Mare, ci poartă în principal amprenta arhitectului italian Francesco Bartolomeo Rastrelli, arhitectul „de casă” al Anei Ioanovna şi mai ales al Elisabetei Petrovna, fiica ţarului şi împărăteasă a Rusiei între 1741 şi 1762.

Desigur că nici Ecaterina cea Mare nu putea sta degeaba şi că s-a apucat de redecorat în stil mare, apelând în acest sens la serviciile arhitectului ei de curte, Yuri Felten. Când spui  Peterhof, nu vorbeşti de fapt despre un palat, ci despre un întreg complex care include un număr de aproximativ 30 de palate şi pavilioane, ca să nu mai vorbim de cele trei parcuri, Grădinile de Sus, Grădinile de Jos şi Parcul Alexandrin, despre care unii susţin că ar rivaliza cu Grădinile de la Versailles. Ei bine, nu că părerea mea ar conta, dar, dacă pe mine m-ar chema Grădinile de la Versailles şi aş fi chemată să particip la un concurs de Miss alături de Grădinile de la Peterhof, m-aş duce benevol să mă operez de apendicită, asigurându-mi astfel o ieşire onorabilă din scenă …

Şi am ajuns la Peterhof. În timp ce aşteptam în hol ca toată lumea să-şi lase camere foto, haine şi alte accesorii la garderobă (regimul e unul destul de strict, nu te lasă să intri nici macar cu jacheta pe braţ), am fugit până pe terasă pentru a arunca o primă privire „live” asupra Grădinilor de Jos.

Chiar dacă privirea îmi era obturată de un fel de cort ridicat pentru nu ştiu ce Summit G20 care urma să înceapă câteva zile mai târziu la Sankt Petersburg, mi-a dispărut brusc tot interesul pentru alte şi alte saloane aurite până în dinţi şi am început să bâţâi efectiv în aşteptarea plimbării mele (tihnite, mă gândeam eu) prin parcuri. Totuşi, hai înapoi! Pfff, nu mă mai lasă portarul să intru, cică pe acolo doar se iese! Aşa, şi eu pe unde intru? Îmi explică omul, în rusă evident. Să fac ceeee? Să înconjur tot Palatul, ce tot zici matale acolo? Hai, mă nene, mă! Offff, şi nenea cedează. Mă lasă să intru. Nu putea rămâne naibii ferm pe poziţie??

Bun, să trecem la vizitarea Palatului. Aşa, scara ceremonială, Sala Chesma, Sala Picturilor. Doamneee, câtă opulenţă! Vreau afară! Sala de Bal, un fel de sală a oglinzilor, apoi un Cabinet Chinezesc. Da, asta da, camera de studiu a lui Petru ce Mare, lemn masiv, un pic de verde, fără brizbrizuri, elegantă, minunată. Când mă fac mare aşa îmi voi decora biroul! Iar Cabinet Chinezesc, iar aur. Băi, voi nu pricepeţi că vreau afarăăăăăăă?

Gata, am ieşit! Staţi să se adune grupul. Lasă-mă, dom’le, cu grupul, se poate aduna şi fără mine, zi mai bine cât timp am. 40 minute. Câââââââât? Ok, ia-o la goană pe scări în jos, pe lângă statuetele aurite, grijă să nu te rostogoleşti.  Daţi-vă, băi turişti, la o parte, nu vedeţi că mă grăbesc? Poză stânga – Marea Cascadă, Fântâna lui Samson – poză dreapta – habar n-am ce-i în dreapta şi nici timp să mă documentez n-am.  Frumos oricum. Hai până-n golf. Prin stânga, prin dreapta, drept înainte? Nu ştiu, hai numa’! Ce-i aia? Ştie naiba, ceva pavilion chinezesc, aflu eu, hai c-au trecut 25 de minute. Gata, am dat de mare. Super, două poze, fuga înapoi. Asta a fost! Printre gâfâieli şi bombăneli ajungem la locul de întâlnire. Hai mă, mai ai o şansă, rămâi aici, găseşti tu cu ce să te întorci! Aiurea, mi-a pierit tot elanul, urc din nou cuminte în autocar, cu frustrările mele peterhofiene cu tot.

Concluzie: Cred că patru ore nu mi-ar fi fost de ajuns pentru a mă sătura de grădinile alea. Evident că e posibil ca după două ore să mă fi luat plictiseala, dar măcar ar fi fost vorba despre plictiseala mea proprie şi nu de graba altora. Nu zic că ghizii şi excursiile organizate sunt naşpa ca idee, chiar şi în Rusia, mai ales în muzeele moscovite, mi-a fost mult mai bine cu ghid decât mi-ar fi fost fără, zic doar că dacă mergeţi la Peterhof, faceţi-o pe cont propriu!

Interioare precum cele ale Marelui Palat de la Peterhof găseşti în principiu şi la Ermitaj, şi la Ţarskoe Selo, în Palatele Kremlinului, şi doar un ochi de specialist reuşeşte să mai distingă între ele. De asemenea, după părerea mea (cu scuzele de rigoare pentru creierele speciale, pe care le respect şi le salut pe această cale), e imposibil pentru un creier normal să proceseze atâta informaţie despre atâtea interioare aurite într-o săptâmână sau două, cât durează de regulă o călătorie în capitalele Rusiei. Acele grădini însă sunt unice, cu toată geometria lor perfectă păstrează ceva sălbatic, un ceva dat de mare, de pădure, habar n-am. Cu siguranţă merită însă mai mult decât 40 de minute de goană după câteva fotografii!

Şi, dacă tot vorbeam de fotografii, asta e toată captura de la faţa locului.

Ioana

2 thoughts on “Peterhof: Nu faceţi ca mine! (Post din categoria „Dă-ţi pumni în cap, Ioano!”)

  1. TANIA

    Abia astept sa devii (nu sa te faci) mare,si sa ma inviti in biroul tau redecorat Peterhof;;) O placere sa-ti citesc impresiile de calatorie,parc-as fi fost si eu cu tine.La portar…..cedam nervos!:))

    Reply
    1. Admin Post author

      :)). Eee, nici mie nu mi-a fost chiar totuna. De fapt încerca bietul om să-mi facă cu forţa un bine iar eu nu şi nu! Asta este, omul din greşeli învaţă!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.