Ultima zi în Peru! Deprimant, noroc că nu e în acelaşi timp şi ultima zi din concediu, altfel treceam pe xanax încă de la primele ore ale dimineţii. Şi, când spun primele ore ale dimineţii, chiar nu glumesc, agenţia parteneră de la faţa locului şi-a impus în cele din urmă punctul de vedere (asistasem şi eu seara, la recepţie, la bătălii înverşunate duse pe tema asta), astfel încât ne-am trezit programaţi să plecăm cu vaporaşul spre insulele plutitoare ale indienilor uro la 5 dimineaţa.

Fain! Şi mai „fain” mi se pare însă faptul că trebuie să părăsesc pentru totdeauna minunăţia mea de cameră, sală de bal, salon de recepţie sau cum vreţi să-i spuneţi, după ce m-am bucurat de ea/el timp de doar câteva ore. În fine, dau zeama neagră pe gât, îmi înghesui avuţiile în troller şi o iau bombănind pe scări în jos.

Mă gândesc că n-ar fi fost rău dacă aş fi reuşit să-mi înving lenea cu o seară în urmă şi aş fi plecat pe cont propriu să explorez un pic oraşul. Măcar în Plaza de Armas să fi ajuns. Puno, situat chiar pe malul Lacului Titicaca, nu e tocmai un oraş mic, are o populaţie de cca. 100.000 de locuitori şi e capitala provinciei omonime. De asemenea, este considerat a fi capitala folclorică a ţării, îndeosebi datorită dansurilor populare. Oraşul a fost întemeiat de viceregele Pedro Antonio Fernandez de Castro în 1668, denumirea fiind schimbată ulterior în San Carlos de Puno, în onoarea ultimului conducător habsburg al Spaniei, regele Carlos al II-lea, cel chinuit de toate dizabilităţile fizice şi psihice posibile şi imposibile.

Oricum ar fi, e tardiv să-mi fac gânduri din astea, întâlnirea cu oraşul a fost ratată odată pentru totdeauna şi asta e! Motiv pentru care ar trebui să-mi concentrez atenţia asupra Lacului Titicaca, mai ales că dorm pe mine şi, daca nu-s atentă, mă trezesc naibii în Bolivia şi l-am ratat şi pe ăsta.

Lacul Titicaca, situat la altitudinea de 3812 m în podişul Altiplano, deţine din 1862 recordul mondial al celei mai înalte căi navigabile pentru nave de mare tonaj. Este şi cel mai mare lac din America de Sud (suprafaţă de cca. 9710 kmp), de fapt o adevărată mare interioară. Adâncimea medie a lacului variază între 140 şi 180 m, adâncimea maximă fiind de 280 m, iar zona e considerată a fi locul de origine al cartofului.

Partea vestică aparţine regiunii Puno din Peru, iar cea estică departamentului La Paz (Bolivia). Din păcate, lacul e extrem de poluat, aşa că la capitolul faună nu stă prea grozav. Totuşi, există aici o pasăre endemică care aleargă de nebună pe apă, fără a şti să zboare, şi pe care chiar am putut-o admira „la treabă”, precum şi aşa-numita broască de Titicaca, care însă nu prea se arată oamenilor în general şi turiştilor în particular.

Abia se luminează de ziuă când ne îmbarcăm pe vaporet, dar, odată ce cafeaua începe să-şi facă efectul, începe şi mie să mi se pară tot mai bună ideea asta cu plecatul „în creierii nopţii”. Lacul e pustiu, o singură barcă cu un pescar în dotare mai „şifonează” un pic luciul apei. Probabil că, dacă ne-am fi nimerit pe lac câteva ore mai târziu, ar fi colcăit de ambarcaţiuni turistice.

După vreo jumătate de oră, când intrăm într-o zonă cu stuf (trestie totora), semn că ne apropiem de insulele flotante, mai apare o barcă din care ne privesc mai degrabă plictisiţi doi puiuţi de indian, în timp ce mama lor trage de zor la rame.

Ajungem şi la insula noastră, probabil că bieţii oameni au fost anunţaţi că vin nişte necitavi să le strice somnul, pentru că deja aşteaptă pe mal două femei, gata să ne tragă la mal. Din câte am înţeles, cea cu fustă roşie e chiar primăriţa în persoană. Ceilalţi locuitori ai insulei încep şi ei încet-încet să mişune, să iasă frecându-se la ochi din aşternuturi şi din micile căsuţe cu aspect mai degrabă de cort, şi să-şi întindă tarabele cu produse tradiţionale.

Sunt 44 de asemenea insule flotante pe Lacul Titicaca, insule artificiale realizate din acea trestie de care aminteam mai sus, totora, au şcoli, primărie, ba, de curând, guvernul a înfiinţat şi primul tribunal aici. O astfel de insulă rezistă cam 30 de ani şi se scufundă în fiecare an cu câţiva centimetri. Ocupaţia tradiţională a indienilor uro e pescuitul, în ultimul timp se pare însă că trăiesc destul de bine din turism. Pe lângă banii care vin de acolo, sunt motivaţi financiar şi asistaţi social de către guvern, care face tot posibilul pentru a evita migrarea lor către uscat.

Uro aparţin unei civilizaţii preincaşe şi s-au refugiat pe insulele astea tocmai din calea incaşilor, care percepeau de la ei biruri drastice şi îi luau adesea în robie. Indienii uro se împart în trei grupe principale: Uru-Chipayas, Uru-Muralos şi Uru-Iruitos. Teoretic, ar trebui să vorbească limba uro (sau pukina), dar practic vorbesc fie quechua, fie aymara (limba indienilor bolivieni).

În afară de copilaşii Duracell care nu mai ştiu ce giumbuşlucuri să facă pentru a-şi fura unul altuia show-ul, îmi atrage atenţia umezala care mi-a pătruns prin adidaşi, probabil că aş putea stoarce şosetele fără probleme. Mă gândesc că insula respectivă o fi la final de existenţă şi s-a cam scufundat, dar când întreb mi se răspunde că totora aia trebuie să rămână în permanenţă udă, altfel devine casantă şi s-a dus pe pustii insula. Mă uit in jur, toţi copiii şi majoritatea adulţilor stau desculţi în apăraie, în timp ce afară sunt undeva la 10-12 grade. Ce sistem imunitar trebuie să aibă oamenii ăştia!

La o oră la care în mod normal abia aş face ochi, suntem deja înapoi în Puno unde, după un scurt scandal din care n-am înţeles mare lucru şi nici n-am făcut eforturi pentru a înţelege (ceva în legătură cu nişte geamantane avariate), ne îmbarcăm din nou în autocar şi pornim spre graniţa cu Bolivia. Mai să mă apuce jalea la gândul că, cel mai probabil, nu voi mai reveni vreodată în Peru, dar din fericire trecerea spre Bolivia e una blândă (vorba unui coleg de excursie: aceeaşi Mărie cu altă pălărie). Dar despre Bolivia într-o altă postare…

[Show slideshow]

Ioana