Pamukkale – Revelaţii şi dezamăgiri (1)

Pe bune acum, cine naiba se gândeşte serios la anticul Hierapolis atunci când visează/plănuieşte/se pregăteşte să ajungă la Pamukkale? Nu că aş avea acces la creierele altora, adesea se întâmplă să n-am acces nici măcar la al meu, aş fi însă tentată să bag mâna în foc că cei mai mulţi turişti au în cap bălăceala în acele bazine calcaroase – Castelul de Bumbac. Dacă greşesc, să-mi fie iertat.

Nu că aş fi eu mai brează. Hierapolis, ok, încă un oraş antic. Ahem. Folosit pe post de spa încă de pe vremea seleucizilor (a nu se confunda cu selgiucizii medievali pe care i-am tot pomenit, ăştia erau un stat elenistic dintre cele create după moartea lui Alexandru Macedon), datorită apelor termale din regiune. Bine, bine. În 190 î.e.n, regele seleucid Antioch cel Mare şi-o ia de la Eumenes II, aliatul romanilor, în Bătălia de la Magnesia (care a pus capăt războiului romano-sirian), şi Hierapolis revine Pergamului. Şi mai bine. Cred că din perioada asta îşi spune de fapt Hierapolis. Apoi le revine romanilor după stingerea dinastiei Attalide. Bravo lor, ce să zic? Aaaa, şi cică aici şi-ar fi petrecut luna de miere Antoniu şi Cleopatra. Bullshit! Reclamă ieftină la aşa-zisa „Piscină a Cleopatrei”. Mai târziu, oraşul a fost distrus de armatele persane, iar cutremurele s-au ocupat de restul. Urât! Deci nu prea am ce vedea, îmi spun.

Cu alte cuvinte, interesul meu tinde spre zero când intrăm în situl arheologic. E prea cald, e prea soare, n-am răbdare să ascult ce tot spune ghidul acolo (oricum, am senzaţia că dă mai degrabă indicaţii despre cum să ne deplasăm prin sit şi face împărţirea între cei care vor şi cei care nu vor să coboare desculţi printre terase), iar privirile mele caută în permanenţă calcarele albe, aflate la doar câteva zeci de metri distanţă.

O oră şi jumătate alocată plimbării pe cont propriu prin oraşul antic! La ora asta mi se pare enorm. Iubesc istoria, am mai spus-o, iubesc si ruinele oraşelor antice, dar acum vreau la „zăpadă”. Pentru că de departe asta pare a fi Castelul de Bumbac – un munte inzăpezit care se încăpăţânează să ignore cele 30° C de afară. În plus, după ce-am văzut Petra şi teatrul roman din Bosra siriană în 2008, parcă nu mi-au mai trebuit ruine romane. N-ar face faţă comparaţiei! Iar, din câte am putut constata mai demult la Pergamon sau Troia, ar cam trebui mers la Berlin pentru a admira artefacte „adevărate”. Deh, măcar n-au pus mâna pe ele tot ăia de la British Museum.

Hai totuşi. Plec agale în explorare, fără prea mare entuziasm.

Trec prin poarta bizantină de sud, o iau la deal în dreapta, pe direcţia teatrului, şi mă opresc la Nypmhaeum – templul dedicat nimfelor. Probabil în principal naiadelor, nimfele izvoarelor. Exact cum îmi închipuiam. Nu poate să nu-mi revină în minte imaginea Nympheaeum-ului de la Jerash. Nu, ruinele care se desfăşoară în faţa mea n-au nicio şansă să se impună în faţa amintirii splendidului templu iordanian.

Un pic mai sus, Templul lui Apollo. Sau puţinul, foarte puţinul care-a mai rămas din el. Urme ale scărilor de marmură, două cioturi de pilon aflate în picioare. Bucăţi de marmură răspândite peste tot. E şantier în lucru aici. Poate peste câţiva ani…

Opreşte un dolmuş lângă mine. Un microbuz care plimbă turiştii prin sit. Ioanaaaa! Mă şi sperie strigătul :). E Cristina, ghida noastră. Hai urcă, mergem la teatru. Urc.

Intru în arenă povestind cu o colegă de excursie. Rămân cu cuvintele în gât. Dumnezeule, cum poate arăta teatrul! Nu-mi vine să cred cât e de frumos! Teatrul din Bosra, incredibil de bine prezervat, nu se pune, ăla pur şi simplu nu are egal şi e în afara competiţiei, dar, făcând abstracţie de el, pot spune cu mâna pe inimă că în materie de teatre romane n-am văzut în viaţa mea ceva mai încântător. Şi am văzut câteva.

Scena e în picioare. Toată! Am văzut fotografii de acum trei-patru ani. Nu era. Nici nu se compară. Au făcut turcii mei o treabă extraordinară între timp. Sau nemţii sau cine s-o fi ocupat de restaurare. Nu, nu au exagerat deloc. Nu-i vreun Tropaeum Traiani, Doamne fereşte! Grupul meu pleacă mai departe, eu nu mă pot rupe. Încerc să-mi întipăresc în memorie fiecare friză, fiecare basorelief, fiecare capitel corintic în parte.

Decoraţiunile datează din timpul lui Septimius Severus. Îl detectez şi pe el pe una dintre frize, în plină procesiune împreună cu familia şi cu nişte zei de-ai lui. Teatrul în sine e mai vechi, construcţia începând probabil încă din timpul lui Augustus. De câteva ori dau să ies şi mă întorc de fiecare dată fugind. Am o senzaţie tâmpită, mi-e sufletul greu. Cum să laşi în urmă o asemenea minune?!?

De unde o oră şi jumătate mi se părea prea mult, acum intru în panică. Am stat cel puţin 45 de minute în teatru şi numai ce m-a apucat cheful de ruine. Timpul mi se scurge printre degete, în mai puţin de jumătate de oră trebuie să mă prezint la locul de întâlnire, iar suprafaţa sitului e imensă. La dracu, mai sunt şi în sandale! Calc strâmb ori de câte ori încerc să accelerez mai serios.

Mă îndrept spre zona necropolei, trecând chiar pe deasupra Castelului de Bumbac. Evident că îmi distrage atenţia şi îmi dau seama prea târziu că am luat-o prost, în sensul că am părăsit cardo maximus (strada principală în oraşele romane, care le străbate pe direcţia nord-sud). Încerc să ajung înapoi printre ruinele termelor. Nu prea există potecă, parcă sunt la o cursă de 110 m garduri. Văd deja poarta bizantină nordică. În dreapta, înainte de a trece prin ea, sunt latrinele romane.

Nu că aş fi vreo scatofilă, Doamne fereşte, dar mă tentează de nu mai pot budele astea. Adică na, cum ai putea călători în timp mai eficient decât aşezându-te pe buda de pe care acum 2000 de ani unii puneau ţara la cale?!? :))) Văzusem şi în teatru o chestie care ar fi putut servi drept toaletă (totuşi nu sunt sigură, nu era chiar forma clasică de WC roman), aşa că mi s-a deschis „apetitul”. Când ajung însă la latrine, sunt dezamăgită. N-am pe ce mă aşeza. Nu s-a păstrat mai nimic din ele.

Dincolo de poartă se întinde necropola pe o suprafaţă de cca. 2 km pătraţi. Una dintre cele mai mari, dacă nu cea mai mare din Turcia. Sarcofage, tumuli, monumente funerare. Majoritatea datează din perioada elenistică. Un „must-see”. Doar că mie îmi lipseşte timpul. În 10 minute trebuie să fiu lângă Piscina Cleopatrei şi e ceva de mers până acolo. Renunţ să trec prin poartă şi să arunc măcar o privire. Dacă păţesc la fel cum am păţit cu teatrul şi nu mai pot pleca de-acolo?

Îmi iau picioarele în spinare şi reuşesc să ajung cu o uşoară întârziere la locul de întâlnire. Nu sunt ultima, e ok. Mă pregătesc să intru în lumea calcarelor. Despre calcare însă, în episodul viitor.

Ioana

5 thoughts on “Pamukkale – Revelaţii şi dezamăgiri (1)

  1. TANIA

    Mai vazusem unele din imaginile postate de tine (la multe ,m-am chinuit pe la IGEO) :)))dar comentariile tale sunt sarea si piperul!:* Ma uimeste permanent arhitectura facuta cu mii de ani in urma (in special Teatrul!!!)si ma bucur ca au reusit sa reziste cat de cat ,sa poata fi vazute de cat mai multi oameni.Si altfel le privesti la locul lor ,si altfel intr-o vitrina din vreun muzeu(fragmente la Pergamon ,am vazut si eu…nu mi le mai amintesc) Un lucru n-am inteles ? ai fi vrut sa pui tara la cale ,acolo??in vreo latrina? Nu cred ca mai poate pune cineva tara (asta) la cale,indiferent de pozitia adoptata;) Bravo Ioana ,postarile tale ma “plimba” mai mult decat as putea s-o fac eu:* :*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nu pun io nicio ţară la cale, stai liniştită :))). Pentru romani era însă locul ideal pentru a cugeta şi a discuta cu colegii de budă :))). Uite, dă o căutare să le vezi pe cele de la Efes. Erau puse muulte, în linie, una lângă alta. Cred că se bârfea în draci pe acolo. Şi sunt sigură că se făcea şi politică în draci. Mulţumesc :*

      Reply
  2. Pingback: Pamukkale – Revelaţii şi dezamăgiri (2) |

  3. Florin Badulescu

    Daca aveti chef sa cititi mai multe despre orasul-spa Hierapolis, am scris un articol detaliat referitor la acest oras antic faimos.
    http://www.turismcultural.ro/turcia-altfel-16-hierapolis-orasul-spa.html

    In pare rau ca din cauza grupului nu ati putut vizita mai mult. Eu am inceput mereu (am fost de doua ori aici) de la morminte si am terminat cu vizitatul in zona teatrului. Cum iesiti de la teatru, in partea dreapta exista o ruina mai ciudata numita “martyrium” (mormântul Sfantului Apostol Filip), unde, spre rusinea mea, nici eu nu am ajuns din cauza de zapuseala si din cauza de lene… 🙂

    Reply
    1. Ioana Post author

      Mulţumesc pentru comentariu şi pentru link, documentată postare!
      Sincer, nu din cauza grupului n-am vizitat mai mult. Am avut cazare la Pamukkale, puteam foarte bine să-mi “iau liber” şi să mă duc în treaba mea. Dar na, am gândit-o prost. M-am concentrat prea tare pe bazinele calcaroase, din care într-un final nu ştiam cum să ies mai repede. La 30+ grade la umbra care nu există cam dau rateuri. Dar nu-mi pare rău. Am rămas cu imaginea acelui teatru fermecător cum nu sunt multe, pe care mi-am luat răgazul să-l iau la bani mărunţi 🙂

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.