Anul trecut, în chiar preziua Paştelui, dădeam împreună cu Laurenţiu o fugă până în Poiana Găujoara, să vânăm brânduşe (vânătoare fără victime în rândul florilor, ca să fie clar). Ne cam grăbeam atunci, se anunţau ninsori la munte, iar brânduşele abia iţite riscau să dispară sub troiene. Ne-au cam îngheţat toate cele, dar am reuşit să ajungem înaintea zăpezii, iar eu n-am ezitat să vă prezint pe blog „captura”.
În anul Domnului 2018, în cea de-a treia zi de Paşte, am repetat figura. În aceeaşi formaţie. De această dată, a fost vară în toată regula. Cel puţin la nivelul temperaturilor, pentru că, privită de jos, Poiana Găujoara părea încă prea albă pentru a permite vânătoarea. Din fericire, doar părea. Motiv pentru care m-am întors şi de această dată cu captura de rigoare.
În rest, am avut o revelaţie pe traseu. Mă rog, Laurenţiu a avut-o, de fapt. Hei, dacă tot am fost anul trecut, am fost şi anul ăsta, ar trebui să facem un obicei din plimbarea asta. Păi, să facem, zic. Trăi-ne-ar tradiţia! 🙂
Drept care, ne auzim la anu’ de pe acelaşi munte mov, ediţia 2019.
Ioana
Flori gingașe aproape de ultimă zăpadă…Ce puțin ne trebuie sa ne bucuram! Mereu găsim motive să amânăm “intalniri” cu natura – din pacate😗
Ehe, au cam trecut vremurile în care făceam fix ce voiam, fix când voiam. Fuseră şi se duseră. Ne mai mulţumim şi cu chestii faine aşa, printre picături 🙂