Moscova, cu bune şi cu rele

M-am dat cu ruşii, urmând modelul înaintaşilor. Pe 23 august, adică. Acum doi ani. Cred totuşi că, în cazul meu, doza de entuziasm a fost ceva mai mare. Mai ales că sunt un pic rusofilă. Nu secerofilă şi ciocanofilă, să ne înţelegem, rusofilă. În sensul că Ivan cel Groaznic mi se pare mult mai mişto decât, să zicem, Henric al VIII-lea, iar Petru cel Mare face pipi cu jet pe alde Regele Soare în preferinţele mele. Oci Ciornie e mai faină decât orice jodler, păstrează-l pe Wagner şi dă-mi-l pe Rachmaninov, Petersburgul are în ochii mei mai mult farmec decât zece Parisuri, ca să nu mai spun că dacă faimoasa Sbornaia îi bate pe americani (sau pe canadieni, tot un drac) la hochei sunt în delir. Bine, Sharapova mă enervează cu spume, dar excepţia confirmă regula, sau?

N-am ajuns însă bine la Moscova, că entuziasmul meu şi-a luat un prim brânci de am crezut că nu se mai adună de pe jos. Eram frântă. Pornisem în aceeaşi dimineaţă la drum din Sibiu, grămezi de timpi morţi în Bucureşti, cursa Aeroflot decolase cu mai bine de două ore întârziere din cauza vremii nasoale. Am ajuns la hotel pe la 11 seara. Ploaie, frig şi sictir. Stăteam cu cartela în mână şi cu fundul lipit de troller, n-aveam nici cel mai vag chef să-mi văd camera. Singura rază de lumină venea dinspre barul hotelului. Hai să beau o bere, poate-mi revine cheful de Mama Rossia.

Nu m-am uitat pe preţuri că deh, nu-mi stă capul la calcule la ora asta, încep de mâine să fiu chibzuită, jur, şi, în fond, cât naiba poate să coste un pahar de bere, fie el şi bolşoi?!? Am luat şi un cappuccino pe lângă. Pe măsură ce sorbeam cele două licori ale vieţii, când din pahar şi când din ceaşcă, începuse parcă şi viaţa să se coloreze în nuanţe mai rozalii. S-a colorat şi tot colorat, până când s-au terminat licorile şi m-am dus la bar să plătesc. Zdoing! Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. 670 de ruble (calcul simplu, cursul era cam de 10 ruble/1 leu). Frăţiwer, unde dracu am ajuns? 67 de lei un pahar de bere la 400 ml şi un cappuccino?  În cel mai banal dintre toate barurile?

Atac de panică la portofel!!! Mai dă-le încolo de matrioşce, suveniruri şi alte prostii, dar mie cam pentru câte beri îmi ajunge bugetul? Oare să trec pe vodkă, o fi mai ieftină? Or avea ruşii mei cârciumi de cartier, bombe din alea de drojdieri, să mă lipesc şi eu de-o bere mai moca? La supermarket cât o costa? Oare-i voie să bei bere cumpărată de la alimentară pe bancă în Parcul Gorki sau te ridică miliţia? Dar dacă în cele şapte zile pe care le petrec aici mi se face naibii vreodată foame? Pfuai, păi dacă o bere e 40 de lei, cât o costa o ciorbă?? Să mă apuc să-mi umplu buzunarele cu chifle când plec de la micul dejun???

M-am luat şi m-am dus la culcare, oricum gândurile care mi se învălmăşeau în cap nu aduceau nimic bun cu ele. Am dormit prost, habar n-am, oi fi visat că beau bere şi că în locul notei de plată apare un măcelar chirurg să-mi extragă un rinichi. Sau matrioşce dezlănţuite alergându-mă pe străzile Moscovei şi urlând că am plecat fără să achit lada aia de bere. :))

Totuşi, dimineaţa aveam deja altă stare. Bucuroşi le-om duce toate. Hai mai bine să vedem care-i treaba cu oraşul ăsta. Vă spun din start că Moscova nu m-a prea invitat la bălăureală. Distanţe mari între obiective, lipsa străduţelor cu iz medieval pe care să le descoperi întâmplător, prea multe blocuri cenuşii şi impersonale. A mai fost şi ploaia care nu mai contenea să pice din cer. Pe scurt, genul de oraş în care mă bucur dacă am un ghid care să mă descurce din când în când. Mai ales atunci când se pune problema intrării în subteran.

Ştiţi că n-am fost în viaţa mea singură cu metroul? Nici n-aş face-o decât dacă însăşi viaţa mea ar depinde de asta. Mai are rost să vă spun de ce? De atâtea ori mi-am spus păsul, încât, dacă prin absurd m-ar recunoaşte pe stradă cineva care mi-a citit postările, m-ar arăta cu degetul: uite-o pe aia claustrofobă pe care-o doare spatele! :))

Metroul moscovit sau măcar câteva dintre acele staţii numite pompos Underground Palaces se cereau însă a fi vizitate. Cu grupul, după cum ziceam. Nici nu ştiu care ar fi concluzia mea despre ele. M-au ameţit. În primul moment, ai senzaţia că ai intrat într-o sală de bal, baroc petrin toată ziua, aproape că te aştepţi să apară ţareviciul şi să te invite la dans, apoi filmul se rupe brusc, de îndată ce-ţi cad ochii pe detalii: mai o seceră, mai un ciocan, mai un soldat al Armatei Roşii acoperit de glorie, mama eroină, ţăranul sovietic cu pumnii strânşi şi privire ameninţătoare, proaspăt eliberat de sub jugul tiranilor „burgheji”, din astea.

Am luat la rând: Prospekt Mira, Komsomolskaia, Novoslobodskaia, Belorusskaia, Ploshchad Revolyutsii. Megalomanie Arhitectură stalinistă din anii 1950-1953. Nu ştiu ce să zic, până la urmă fiecare cu gusturile lui, mie mi se pare cam bizară (spre ridicolă) combinaţia asta de bolţi şi arcade, candelabre de cristal şi simboluri comuniste, dar calitativ se vede o mare diferenţă între ceea ce s-a construit în vremea lui Stalin şi ce au ridicat Hruşciov şi Brejnev ulterior. În favoarea primului, şi nu doar în subteran.

În rest, puhoi de lume, trafic gâtuit de turişti, moscoviţi exasperaţi şi resemnaţi deopotrivă, încercând să-şi facă loc prin mulţime fără a da de pământ cu vreun japonez.

A existat, totuşi, şi o staţie care mi-a plăcut fără rezerve: Maiakovskaia, simplă şi elegantă, cu coloane zvelte, învelite în oţel nobil, şi pereţi placaţi cu marmură şi diorit. E mai veche decât celelalte (1938), poartă numele unui poet futurist, Vladimir Maiakovski, unul dintre preferaţii lui Stalin, a văzut şi a auzit multe în timpul asalturilor naziste asupra Moscovei (1941-1942), când a servit drept bunker, spital, sală de congrese sau loc de întrunire pentru Consiliul de Război.

Începuse să picure când am ajuns în zona pietonală a Străzii Arbat, în inima Moscovei istorice. Până să se dezlănţuie cerul am apucat să dau un pic târcoale clădirii albastre de la nr. 53, parte a Muzeului Puşkin. Ştiam că Alexander Puşkin s-a născut la Moscova şi trebuie să recunosc că, până la momentul de faţă, m-am aflat în eroare. Eram convinsă că e vorba despre casa natală a poetului, aşa mi-am notat şi în albumul de fotografii care tronează pe birou în faţa mea şi-mi serveşte ca sursă de inspiraţie pentru prostiile pe care le scriu.

Bine că un al şaselea simţ (probabil) m-a înghiontit să verific informaţia şi m-a împiedicat să vă spun tâmpenii (cel puţin de această dată). Deci nu, nu e casa natală, ci clădirea care i-a găzduit petrecerea burlacilor şi în care a locuit pentru scurtă vreme împreună cu Natalia Goncearova, the wife. Care nevastă zice-se că s-ar fi încurcat ulterior cu d’Anthès ăla, însurat între timp cu soră-sa, şi pe care Puşkin l-a provocat într-un final la duel. Complicat. Cert e că Puşkin a murit în urma rănii provocate de francez la doar 37 de ani. Şi că, parcă, sunt blestemaţi poeţii ăştia ruşi să aibă parte de morţi mult prea timpurii, stupide şi violente. Am şi eu doi care mi-s dragi. Unul e Lermontov, care zici că l-a copiat unu la unu pe Puşkin (tot duel, doar că, la cei 26 de ani ai săi, era încă şi mai tânăr). Celălalt e Esenin, a cărui moarte face ca duelurile menţionate mai sus să pară nişte banalităţi: şi-a tăiat venele de la mână, a scris un poem cu sângele propriu, apoi s-a spânzurat de ţevi într-o cameră de hotel din Sankt Petersburg. Avea 30 de ani.

M-am ascuns de ploaie într-o cafenea şi mi-am promis că voi reveni a doua zi, singură, pe Strada Arbat. N-am făcut-o.

Următoarea staţie a fost super-mall-ul moscovit GUM. Glavnîi Universalnîi Magazin. Fix în Piaţa Roşie. Dacă mi-a plăcut ceva mai mult la Moscova decât la Sankt Petersburg, acel ceva au fost muzeele. Iar GUM-ul exact în categoria asta l-am încadrat: a muzeelor. Probabil că sunt reprezentate aici toate brandurile universului, habar n-am, m-au interesat puţin spre deloc magazinele în sine, în schimb m-am învârtit pe coridoare admirând detaliile clădirii istorice până am ameţit. În plus, m-am liniştit. Nu aveam să mor nici de foame şi nici de sete în Rusia. Chiar şi într-un mall celebru, cum e GUM, există numeroase restaurante de tip „împinge tava”, cu preţuri mai mult decât rezonabile. La mâncare zic, bere sub echivalentul a 12 lei eu una n-am întâlnit nici în autoserviri, dar sună oricum altfel decât 40 de lei. Am rămas fidelă autoservirilor până la finalul sejurului. Cu câteva excepţii, desigur, mi-am mai permis din când în când şi câte-o aroganţă, mai ales în Petersburg.

Ioana

5 thoughts on “Moscova, cu bune şi cu rele

  1. TANIA

    Chiar asa, cu bune si rele Rusia, ramane Rusia! Imi pare rau ca n-am ajuns la Moscova, doar ce-am vazut pe internet sau filme documentare, are un farmec aparte… Citisem undeva-candva, ca berea era considerata un fel de apa mai tare, au trecut-o la alcool??ca si pret??:( Frumoase imagini cu statiile de metro, ca niste muzee! Astept cu nerabdare sa citesc si ca ai incercat sa ne aduci TEZAURUL!!!Bravo Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Dacă am încercat să aduc tezaurul? Poate voiai să întrebi CUM l-am cărat :)))))) Lăsând gluma la o parte, hai că ne-au restituit o bună parte din el, în vreo trei rânduri parcă. Dacă ne-am plânge lui Zahi Hawass că nu ne restiuie ruşii tezaurul, ar râde săracul şi cu fundul de noi :D. Berea cred că au trecut-o la suveniruri, preţuri pentru turişti că ruşii nu cred că sunt prea doritori. În fine, asta este, nu ştiu de ce tot compar eu preţul berii cu cel din România că n-am întâlnit încă nicăieri, nici măcar în cea mai săracă dintre ţările sărace, bere cu 3,5 lei sticla, aşa cum beau eu în vreo două crâşme de cartier. Merci, Tania :*

      Reply
  2. TANIA

    Da…Zahi Hawass, ne-ar sfatui sa traducem in rusa ce le-a spus el, celor de la British Museum , pentru antichitatile egiptene : I will make life miserable for anyone who keeps them! N-au mai putut britanicii de “amenintare”:) Eu zic sa nu traducem in rusa, mai bine sa nu inteleaga…sa nu-i speriem pe rusi:)))))

    Reply
    1. Ioana Post author

      Păi na, se pare că blestemele lui Zahi nu-s la fel de eficiente ca blestemul lui Tutankhamon însuşi :)). Se tot trezea Hawass într-un timp cu colete din toată lumea, din colecţii private, mai o mumie, mai o statuie, mai ceva vase canopice. Dacă le murea canarul, ajungeau oamenii la concluzia că-s blestemaţi şi se gândeau să scape de blestem returnând “marfa” proprietarului de drept :))))

      Reply
  3. Pingback: Fobii, metrouri şi flori |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.