Monte Faito sau ora de aur a concediului petrecut pe meleaguri sorrentine

Din fiecare călătorie, mă întorc invariabil cu saci plini de amintiri despre locurile prin care am trecut. Sunt amintiri mai persistente şi amintiri mai fragile, tot aşa cum există locuri care mi se cuibăresc în suflet şi acolo rămân, şi locuri care nu reuşesc să treacă dincolo de retină. Apoi, mai există ACEL loc, de regulă unul per călătorie, care pare să se detaşeze şi să le eclipseze, măcar parţial, pe toate celelalte. 

În legătură cu ACEL loc, se cam aplică vorba aia din bătrâni: nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte.

Aşa cum în Peru mahalalele din Cuzco s-au impus detaşat în faţa celebrelor ruine de la Machu Picchu, aşa cum dintr-o Madeiră splendidă de la un capăt la altul mie mi-a rămas gândul la balconaşul de la etajul 11, ultimul, al unui hotel mai degrabă mediocru, sau aşa cum cele mai dragi amintiri din Rusia n-au nici cea mai vagă legătură cu Kremlinul ori, măcar, cu Ermitajul, tot aşa ACEL loc din Peninsula Sorrentină n-a fost să fie nici craterul Vezuviului, nici clasicul Pompeii sau mult mai hipsterescul Herculaneum, nici spectaculosul Positano şi nici mereu însoritul şi zgomotosul Sorrento.

Nu. S-a întâmplat ca ACEL loc să fie un colţ de rai, o mogâldeaţă de munte calcaros de care n-a auzit nici naiba: Monte Faito. Sau poate că a auzit, dar mai degrabă de Castellammare di Stabia, oraşul care i se întinde la picioare. Şi, probabil, nu atât de oraşul contemporan cu noi, cât de cel contemporan cu Pliniu cel Bătrân, căruia anticul Stabiae i-a fost casă adoptivă şi i-a devenit, apoi, loc de veci, în urma dezlănţuirii Vezuviului în faimoasa erupţie din 24 august 79 e.n.  

Castellammare di Stabia – oraşul – merită şi el o vizită, fără îndoială. Există şi aici vile romane cu fresce extraordinar de bine prezervate sub cenuşa vulcanică (Villa Arianna şi Villa San Marco pot fi vizitate gratuit), numeroase bisericuţe încântătoare împânzesc localitatea, probabil că şi pizza e la fel de gustoasă ca peste tot în Golful Napoli. Noi n-am avut timp. Tot ce am reţinut e că în Castellammare s-a născut compozitorul Luigi Denza, autorul celebrului Funiculi, Funicula. Mai bine nu reţineam. Săptămâni întregi m-a obsedat cântecul ăsta, mă trezeam că-l fredonez încontinuu, ba în baie, ba de nebună pe stradă, ba la coadă la Carrefour.

Ca să n-o mai lungesc, am ajuns în Castellammare di Stabia doar pentru că auzisem de o telecabină care urcă de aici undeva pe un munte. Veneam de la Pompeii, era îngrozitor de cald (35°C). Eram şi îngrozitor de frustrată după vizita la ruine, unde fusesem nevoită să-mi declar abandonul după nici măcar două ore, terorizată de soare şi de fierbinţeala sufocantă.

Din gară (pe linia Napoli-Sorrento, operată de Circumvesuviana, şi pe care n-aveţi cum să o confundaţi, că e singura din zonă :D), n-am făcut mai mult de 2-3 minute până la staţia inferioară a telecabinei. Am plătit 8 Euro dus-întors, am avut de aşteptat vreo 20 de minute, apoi ne-am îmbarcat, o mână de oameni.

Nici n-am apucat să începem bine alunecarea pe cablu, că am şi uitat de toţi termonervii acumulaţi în prima jumătate a zilei. Gura mea numai interjecţii mai grăia. :))) Oahahaa, cum arată golful! Ioiiiiii, cum se vede vulcanul! Uaaaaa, câta făgetul! Tulaaaai, ce faine-s crestuluţele alea!   

Valul de interjecţii admirative a continuat şi după ce am coborât din telegondolă. Acum erau dedicate însă aerului incredibil de limpede şi mirosului pregnant de conifere. După căldurile îndurate la Pompei, prin gări şi staţii de autobuz, parcă aterizasem într-un univers paralel. Nu e ca şi cum n-aş mai fi văzut munte în viaţa mea, nu e nici ca şi cum Monte Faito le-ar da clasă cu cei 1.131 m ai săi sau cu peisajele spectaculoase Carpaţilor noştri. Nici pe departe. Regiunea e şi destul de atinsă de civilizaţie, nici vorbă de păduri virgine sau gen.

Nici măcar n-am făcut mare lucru pe Monte Faito. După ce am alungat un nou val de frustrări care ameninţa să mă ia în stăpânire (din ciclul: de ce naiba nu mi-am alocat o zi întreagă să fac ceva trasee, de ce ultima cabină tre’ să coboare la 5 când noapte se face abia după ora 9, de ce-s atâţia stâlpi şi cabluri de înaltă tensiune prin zonă şi-mi strică mie pozele), am făcut o plimbare de vreo 20 de minute, maxim jumătate de oră, prin pădure, am dat peste o terasă, am mâncat o salată, am băut o bere, m-am căţărat pe o mică creastă golaşă, am revenit la telecabină şi aia a fost.

Însă ceva, cumva, a făcut clic în acea zi, în acel loc. Iar astăzi, dacă e să mă gândesc la cele mai frumoase momente trăite în vacanţa sorrentină, la ora de aur a concediului meu, Monte Faito e primul nume care-mi vine în minte.

Ioana  

2 thoughts on “Monte Faito sau ora de aur a concediului petrecut pe meleaguri sorrentine

  1. Tania

    Ce frumos se vede golful și Vezuviul! Priveliște superbă!Sper sa nu fredonez și eu Funiculi,funicula vreo 2 zile(am inceput deja)😅😂. Pup,Ioana😘

    Reply
    1. Ioana

      Ha ha, si eu am reînceput să fredonez, nu puteam sta naibii locului si sa nu amintesc de el?😷😖
      Trebuie să trec la Torna a Surriento, ca de ăla scap mai repede😂 😘🤗

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.