Malta – Plămânii verzi ai Vallettei

Mi s-a lipit de suflet Valletta. Atât de tare, încât făceam ce făceam şi mă trezeam aproape în fiecare zi urcată în câte-un autobuz pregătit să ia calea capitalei malteze. Măcar pentru un scurt popas, preţ de o cafea. Asta în condiţiile în care îi rezervasem iniţial o singură vizită.

Nu e Valletta cea mai frumoasă capitală pe care am vizitat-o vreodată. Cred că nu e nici măcar cel mai frumos oraş din Malta. Din punct de vedere strict estetic, nu-i face faţă Mdinei. Nu e nici cea mai fascinantă capitală, nici cea mai curată, nici cea mai caldă şi nici cea mai vie. În schimb, am declarat-o imediat, de la prima vizită, drept cea mai luminoasă. Nu-mi cereţi argumente, habar n-am care-i algoritmul după care în mintea mea apar tot felul de topuri şi ierarhii. E atât de luminoasă, încât denumirea oficială dată de Cavalerii Sfântului Ioan, aceea de Città Umilissima (Humilissima Civitas Valletta), ţine de absurd. Mult, mult mai potrivit e supranumele Città Superbissima, cea mai mândră dintre toate, dăruit Vallettei cu încântare de călători europeni cu sânge albastru.

Voi scrie cu altă ocazie despre cavalerii ioaniţi, despre străzile în pantă şi balcoanele colorate ale oraşului, despre palatele marilor maeştri sau despre marele asediu al Maltei. Astăzi, doar câteva cuvinte despre grădinile publice ale Vallettei, mini-parcuri surprinzătoare, greu de imaginat în buricul istoric al unui oraş de tip medină, construit din calcare pe un pustiu stâncos, înconjurat de apele sărate ale Mediteranei.

Să nu vă închipuiţi acum codri de aramă şi păduri de argint, prin care să-ţi pierzi urma şi să tremuri la gândul că ai putea da nas în bot cu vreun urs reumatic şi sătul de hibernări, aterizat pe insulă la sfatul medicului, pentru odihnă şi tratament. Sunt nişte grădini şi atât, oaze de verdeaţă smulse stâncii, toate cu vedere directă către mare. Pe mine m-au cucerit, fiecare în parte. După ore de bântuit printre ziduri, nimic nu poate fi mai relaxant decât un popas pe o bancă la umbra unui portocal sau a unui pin de Alep. Să zaci, să priveşti marea, să-i simţi briza pe obraji şi să te doară la bască.

Lower Barrakka Gardens au fost primele grădini în care m-au purtat paşii. Au şi rămas preferatele mele, un mix de istorie şi natură. În centrul grădinii se află monumentul lui Alexander Ball (1757-1809), cel care n-a inventat telefoane, în schimb a fost primul guvernator al Maltei. Maltezii l-au iubit încă de pe atunci pe amiralul englez, îl iubesc în continuare, a fost eliberatorul lor, cel care i-a scăpat de pacostea numită Napoleon. Nici nu mai contează că eliberarea a coincis cu anexarea Maltei de către Anglia.

De pe terasa grădinilor (cărora nu ştiu de ce le spune grădini, că e numai una), pe partea cu Fortul St. Elmo, sunt vizibile alte două monumente. Când am citit pe hartă Siege Bell Memorial, am fost convinsă că e vorba despre un monument care comemorează Marele Asediu al Maltei de la 1565, mai ales că e atât de aproape de fortul care a dus greul în încercarea disperată a cavalerilor de a respinge asalturile furibunde ale turcilor Magnificului, aflaţi într-o superioritate numerică covârşitoare. Tot în virtutea aceleiaşi logici, am presupus de la mine putere că celălalt monument, un bărbat întins pe catafalc, ar reprezenta unul dintre cavalerii ioaniţi pieriţi eroic în luptă. M-am înşelat. Atât clopotul, cât şi eroul anonim amintesc de celălalt mare asediu al Maltei, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1942).

Dincolo de monumente se întinde Mediterana sublim de albastră cu cele două faruri, Ricasoli şi St. Elmo, care străjuiesc intrarea în zona Marelui Port (Grand Harbour).

De la Grădinile de Jos am urcat la cele de Sus, Upper Barrakka Gardens, pe „acoperişul” Bastionului Sf. Petru şi Pavel, în cel mai înalt punct al zidurilor de apărare ale Vallettei. Cred că este cel mai vechi dintre parcuri, amenajat încă din secolul al XVII-lea prin grija lui Fra Flaminio Balbiani, şi gândit iniţial ca loc de recreere pentru cavalerii ospitalieri de limbă italiană.

Există şi aici o serie de monumente comemorative, ceva guvernatori, prim-miniştri ai Maltei, l-am zărit în treacăt şi pe Churchill pe undeva prin grădină. Nu le-am acordat prea mare importanţă. Mult mai tentante mi s-au părut priveliştea către cele trei oraşe de peste apă, Birgu (Vittoriosa), Senglea şi Cospicua, şi imaginea bateriei de artilerie (Saluting Battery), îndreptată fără vreo intenţie belicoasă spre Fortul Saint Angelo, primul sediu de pe insulă al Marelui Maestru al Ordinului Sfântului Ioan (1530). Nu se prea vede în fotografie, dar St. Angelo e singurul loc de pe teritoriul maltez în care am văzut fluturând, unul lângă altul, drapelul naţional şi steagul Ordinului Suveran al Cavalerilor de Malta. După o lungă perioadă de tăcere, Ordinul, devenit între timp subiect suveran de drept internaţional, a reluat relaţiile diplomatice cu Republica Malta, iar în 2001 a fost ratificat tratatul prin care cavalerilor le era concesionată o bună parte din fort pe o perioadă de 99 de ani.

Părăsind Grădinile Barrakka, am ajuns la concluzia că nevoia mea de copaci nu fusese încă îndestulată pe deplin. Alt parc nu mai ştiam, aşa că am luat la bani mărunţi harta Vallettei, în căutare de pete verzi. A fost nevoie să străbat de-a latul centrul istoric pentru a ieşi la Mediterană în cealaltă parte, cu vedere spre Floriana, Sliema şi Insula Manoel. Bine, ar trebui să precizez şi faptul că traversarea respectivă mi-a luat maxim 7-8 minute.

Am ajuns astfel în Grădinile Hastings. Nu ştiu cum fac, oi avea vreun talent ascuns, dar aproape în fiecare oraş care colcăie de turişti reuşesc să mă trezesc în plină zi, fără premeditare, singură cuc în câte-un loc fermecător, la doi paşi de buricul târgului. Nu că m-ar deranja lucrul ăsta. Da’ deloc!!

Hastings Gardens sunt şi ele, la fel ca Grădinile Barrakka de Sus, „moţul” unui bastion, de fapt chiar moţul a două bastioane, al Sf. Ioan şi al Sf. Mihail, că nu degeaba vorbim despre cel mai mare parc din capitala malteză. Francis Rawdon-Hastings, primul marchiz de Hastings, a fost, printre altele, guvernator al Maltei, a murit în 1826 undeva pe mare, în apropiere de Napoli, iar după o vreme rămăşiţele sale pământeşti s-au întors în Malta, fiind îngropate tocmai aici, în grădina care-i poartă numele.

Pe lângă monumentul închinat marchizului, un alt monument mi-a atras privirile, Sette Giugno. Desigur că n-aveam nici cea mai vagă idee despre ce s-a întâmplat în Malta într-o anumită zi de 7 iunie, nici cărţoiul în format A4 pe care-l căram zi de zi după mine nu a catadicsit să mă lămurească, net pe telefon nu aveam că-s total refractară la telefoane deştepte, tableta zăcea aruncată prin camera de hotel.

Nicio problemă, oricum pentru moment erau mult mai interesanţi palmierii, pinii şi măslinii, ca să nu mai vorbesc de marea de dincolo de ziduri. M-am lămurit ulterior, a fost vorba despre o revoltă a populaţiei malteze împotriva coloniştilor britanici (1919), soldată cu patru morţi, iar ulterior, ziua de 7 iunie a fost declarată de parlament una dintre cele cinci zile naţionale ale Maltei. În fine, fără a avea vreo simpatie deosebită pentru britanici, nu mă pot abţine să mă întreb cam care ar fi fost numărul victimelor dacă Malta ar fi fost întâmplător colonie franceză sau, să zicem, spaniolă. Sau, mno, dacă maltezii răsculaţi ar fi fost români ardeleni din Austro-Ungaria la început de secol trecut.

Cam astea sunt grădinile publice ale Vallettei, grădini care chiar nu merită ignorate, zic.

Ioana

  

3 thoughts on “Malta – Plămânii verzi ai Vallettei

  1. Tania

    Frumusetea acelor gradini ( una doar?) este data si de contrastul de culoare; mult calcar,piatra,marmura,din cate am observat, si verdele acelor petece de verdeata. Tara mica,istorie bogata. Frumoase imagini,Mediterana atat de albastra….Pupici,Ioana!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Câte una în fiecare loc :). Adică nu pricepeam de ce le spune Grădinile Superioare Barrakka, Grădinile Inferioare Barrakka, Grădinile Hastings, când de fapt logic ar fi să fie Grădina Superioară Barrakka, Grădina Inferioară Barrakka şi Grădina Hastings.Clar, contrastul ăla verde-albastru-calcar dă mare parte din farmec grădinilor. Dar şi nevoia de verdeaţă, după ce te plimbi cu orele prin oraş,văzând în jur doar pereţi de calcar gălbui, începi să tânjeşti după un petec de verde. Când aterizezi pe prima bancă cu umbră naturală, ţi se pare că ai ajuns în rai. Mersi, Tania :*

      Reply
  2. Pingback: Malta – Cele trei oraşe şi Ħaġar Qim | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.