La pas prin Pesta imperială

După ce-am părăsit Cartierul Evreiesc, mi-am băut limonada şi cafeaua, am hotărât că prea multă disciplină strică. Nu trecuse nici jumătate de zi, iar eu aveam deja la activ două muzee şi, cumulat, vreo oră de stat cu ochii îngropaţi în hartă. Prin urmare, harta a dispărut în rucsac, iar eu am lăsat picioarele să mă poarte.

M-au purtat spre Váci utca, strada-simbol a Budapestei şi, probabil, cea mai turistică promenadă a oraşului, visul oricărui shopaholic. Nu şi al meu. M-am uitat spre stânga, magazine şi terase, m-am uitat spre dreapta, terase şi magazine, am strâmbat din nas şi mi-am văzut de drum. Nu o puteam vedea încă, dar îi simţeam apropierea: Dunărea.

Aş minţi să spun că nu m-a emoţionat revederea cu fluviul. Am ieşit pe faleză în apropierea Podului cu Lanţuri (Széchenyi lánchíd), primul pod permanent peste Dunăre din Budapesta, care leagă Buda de Pesta încă din 1849. A fost şi prima mea întâlnire cu Buda. E adevărat că încă ne despărţea o apă, abia a doua zi aveam să rătăcesc pe străduţele-i cu iz medieval.

Am rămas o vreme acolo, privind în gol, am făcut câţiva paşi de-a lungul Dunării, spre nord, apoi am cotit către dreapta, lăsându-mă furată de mulţimea de turişti care se îndreptau cu paşi hotărâţi spre un ceva aflat probabil în apropiere. Aveam o vagă bănuială cu privire la identitatea acelui ceva şi n-a durat mult până ca bănuiala să se confirme: imensa Bazilică Sfântul Ştefan (Szent István-bazilika).

Am intrat. Nu se percepe taxă, e doar o cutie la intrare cu o recomandare de donaţie de 200 HUF. De plătit bilet, se plăteşte doar dacă vrei să urci în dom. Eu n-am vrut. M-am simţit ca o cretină când m-am alăturat, mânată de un fel de curiozitate morbidă, puhoiului care se îndrepta spre acea capelă din stânga altarului care găzduieşte Sfânta Dreaptă mumificată a Regelui Ştefan I (969-1038), primul rege al Ungariei şi cel care i-a creştinat pe maghiari.

În timp ce-mi beleam ochii ca idioata, încercând să mă prind dacă e chiar o mână acolo, am surprins undeva lângă mine, printre zecile de turişti, o bătrânică care începuse să plângă de emoţie. Mi-a fost atât de ruşine, încât m-am întors pe călcâie şi am părăsit biserica aproape alergând. Chiar trebuie să încetez să intru în locuri sfinte pentru unii doar ca să mă aflu în treabă! Mai ales că nici interesul meu pentru arhitectura bisericii nu stătea să dea pe-afară.

Mă rog, dacă aş fi fost mai în temă, poate aş fi căutat mormântul şvabului Franz Purczeld, devenit cel mai mare fotbalist al Ungariei şi unul dintre idolii Realului sub numele de Ferenc Puskás. Ar fi fost mai cinstit aşa.

Dacă ajunsesem la Bazilica Sf. Ştefan, nici Parlamentul nu putea fi departe. Până acolo m-am oprit însă oarecum mirată în Piaţa Libertăţii (Szabadság tér), o splendidă oază de verdeaţă în plin centru al oraşului, unde, între Banca Naţională şi Clădirea istorică a Bursei, tronează un obelisc cât se poate de sovietic. Seceri, ciocane, stele cu cinci colţuri, litere chirilice, tot ce vrei. Seara, în cameră, am încercat să mă lămuresc ce-i cu monumentul ăsta. E ridicat pentru a-i comemora pe soldaţii Armatei Roşii, căzuţi în 1944-1945 în luptele pentru eliberarea Budapestei. Care Budapestă numai Dumnezeu ştie cât de tare se voia eliberată tocmai de către sovietici. În fine, mirarea mea e legată de faptul că obeliscul mai e încă acolo, intact, fără nicio urmă a vreunei încercări de vandalizare.

Părăsind Piaţa Libertăţii, am zărit cupola Parlamentului. Frumoasă privelişte, perfectă pentru o pauză de bere şi pizza. Am renunţat să mai fotografiez mâncărurile din farfurie, n-am servit până la urmă mai deloc specialităţi ungureşti, aproape toate fiind cu carne, în schimb am fost încântată de faptul că la pizzerii exista opţiunea de blat din făină integrală.

Parlamentul neogotic e exact atât de impresionant pe cât se spune. Mie personal mi se pare chiar mai frumos decât Palatul Westminster, care i-a servit drept model. A fost de fapt un concurs de proiecte, câştigat în 1883 de arhitectul Imre Steindl. Interesant e că şi proiectele clasate pe următoarele două locuri au fost realizate până la urmă, găzduind astăzi Muzeul Etnografic şi Muzeul Agriculturii. Lucrările au fost finalizate în 1904, şi legat de ele există şi o poveste tristă: arhitectul Steindl n-a mai apucat să-şi vadă opera, pierzându-şi mai întâi vederea, apoi viaţa în 1902.

Şi, ca fapt divers, Parlamentul e cea mai înaltă clădire din Budapesta (96 m), titlu pe care-l împarte tocmai cu Bazilica Sfântul Ştefan. Nu e o coincidenţă, ci un simbol al egalităţii între puterea laică şi cea a bisericii sau aşa ceva.

Am intrat destul de nehotărâtă. Vizitarea se poate face doar cu ghid, parcă nu-mi chiar trebuia. Hai, totuşi, să întreb. Aş fi avut loc abia peste aproape trei ore, în ultimul grup cu ghid vorbitor de germană. Pentru un tur în engleză puteam doar să mă programez pentru a doua zi. Am lăsat-o în coadă de peşte.

M-am mai învârtit puţin în jurul clădirii, am admirat statuile, până am dat peste cea a grofului István Tisza. O statuie nouă, dezvelită abia anul trecut. Chiar îmi propusesem ferm să nu-mi bat capul în concediu nici măcar o secundă cu istoria Transilvaniei, dar aş minţi dacă aş susţine că nu mi-a căzut un pic greu la stomac. Asta pentru că groful, prim-ministru al Ungariei în două rânduri (1903-1905 şi 1913-1917), e, printre altele, autorul deloc celebrului citat „Orice român în pantaloni lungi e un trădător de ţară”. Tot el ajunsese să înspăimânte până şi Viena, care se temea că halul în care-i trata pe românii din Transilvania va face să se ducă naibii întregul imperiu. N-o spun eu, o spune Friedrich Funder, unul dintre cei mai importanţi jurnalişti şi publicişti austrieci ai vremii.

În fine, e dreptul lor neîngrădit să-l venereze chiar şi pe cel care i-a băgat în războiul care s-a finalizat cu Tratatul de la Trianon. Eu mi-am dorit însă la momentul respectiv să găsesc un slovac cu care să beau o bere. Sau un sârb din Voivodina. Dreptul meu.

Am ieşit din nou la Dunăre. Încă nu-mi trecuse cheful de mers pe jos, am pornit-o însă de această dată înspre sud, începea să se facă târziu şi îmi doream să mă apropii încet-încet de pensiune. M-am oprit după câteva sute de metri la pantofii metalici ce par a fi aruncaţi în dezordine pe faleză. Sute sau poate mii de evrei au fost aliniaţi grupuri–grupuri pe malul Dunării în perioada 1944-1945 de miliţienii lui Szálasi, liderul Partidului Crucilor cu Săgeţi, apoi împuşcaţi, iar trupurile lor lăsate să cadă în apele fluviului. Înainte de asta, li se cerea însă să se descalţe. Era război, pantofii erau o marfă preţioasă pe piaţa neagră…

Continuându-mi drumul pe faleză, am fost interpelată la un moment dat de un vânzător ambulant de bilete pentru croazierele pe Dunăre. Adevărul e că nu suna rău, mai ales că se anunţa o răcire accentuată a vremii începând cu ziua următoare. Acum era momentul! Am cumpărat biletul şi m-am grăbit spre debarcaderul 10, în zona Podului Elisabeta. După calculele mele, urma să prind apusul pe ape. S-a dovedit însă încă o dată – dacă mai era nevoie – că-s varză la matematică. Am ajuns mai repede decât aş fi crezut la debarcader, vaporaşul a plecat la cinci minute după sosirea mea. Dacă până în dreptul Insulei Margareta a fost bine, că navigam pe lângă malul estic, al Pestei, la întoarcere m-a terorizat soarele în ochi. Pe mine ca pe mine, d’apăi pe aparatul foto! :))

Unde mai pui că o tanti nemţoaică a reuşit să-mi verse berea. După care a parlamentat vreo jumate de oră cu bărba-su dacă să-mi ofere altă bere sau nu. El era pentru, zgripţuroaica susţinea însă că nu e cazul, sticla mea fiind oricum pe jumătate goală. :))) Nu degeaba zice neamţu’ că Geiz ist geil!

De la Podul Elisabeta şi până „acasă”, mai aveam de mărşăluit vreo douăzeci de minute. Începuse să se însereze, mă luase parcă şi frigul. M-am oprit pentru cină la un restaurant mexican lângă Corvin-negyed, la cinci minute de pensiune. Atunci am văzut primele grupuri de ultraşi. Beţi morţi. Tot cam pe atunci am primit şi primul sms: „Cară-te dracului în cameră!” Uitasem de marele meci mare UngariaRomânia. M-am conformat. Dacă tot m-am conformat, m-am uitat şi la meci. De rahat, dacă mă întrebaţi pe mine!

Ioana

3 thoughts on “La pas prin Pesta imperială

  1. TANIA

    Te-a tinut mult tare disciplina :))))Oricum, ai recuperat cu “plimbarea” de astazi! Arhitectura superba,istorie multa…M-a impresionat faleza cu pantofii metalici, marturisesc ca nu stiam nici imaginea, nici istoria din spatele imaginii. Pacat ca ti-a fost umbrita croaziera pe Dunare de nemtoaica cea “generoasa”…Bravo Ioana :*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Daa, mult m-a ţinut :))). Realitatea e că am un gust uşor amărui legat de oraşele în care mi-am trasat de la început itinerariul şi, ca să mă încadrez în timpul mai mult sau mai puţin limitat, am alergat, folosind în draci transportul în comun sau autocarul agenţiei, după caz, de la un obiectiv turistic la altul. Prefer oricând să văd mai puţine must-see-uri, în schimb să descopăr întâmplător tot felul de frumuseţi la care nu mă gândisem iniţial:). Îmi şi place să merg pe jos, drept e. Pantofii de pe faleza Dunării m-au impresionat şi pe mine. Tare. Iar nemţii ăştia pensionari sunt absolut delicioşi cum vorbesc în gura mare convinşi că limba lor cea dulce e un fel de limbă moartă pe care nimeni n-o înţelege :))))

      Reply
  2. Pingback: La pas prin Buda medievală |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.