Konya – Pe urmele lui Rumi

Jalal-al-Din Muhammad Rumi (1207-1273). Sau Mevlana/Mawlana, supranumele (în traducere „Maestrul nostru”) sub care e mai cunoscut în lumea islamică. Unul dintre cei mai mari mistici persani. Prinţul poeţilor sufi.

Grea postare! Ar trebui să vorbesc despre sufism, iar înclinaţiile mele filozofice tind spre zero. Undeva prin liceu mă ambiţionasem să citesc „Fenomenologia spiritului”. Hegel. Am citit şi apoi recitit de vreo cinci ori primele zece pagini, tot sperând că voi pricepe ceva. După ce mi-au dat lacrimile de nervi, am concluzionat că-s cretină şi am terminat-o definitiv cu filozofia.

Deci, despre sufism. E doar o erezie, o altă dimensiune – mistică – a Islamului sau e un curent filozofic care transcende Islamul şi religia în general? N-aş putea spune. Am reţinut însă ceva, un ceva ce ar putea fi chiar esenţa sufismului: accesibilitatea lui Dumnezeu încă din timpul vieţii omului. În primul rând prin iubire. Şi prin asceză, da. Dervişul e un bărbat îndrăgostit. Îndrăgostit de Dumnezeu, de oameni. Citind din poemele lui Rumi, pare o iubire aproape pătimaşă. O iubire universală care înlocuieşte frica de un Dumnezeu justiţiar şi vindicativ. Şi care seamănă bunătate, generozitate şi toleranţă. Trăsături care, cu siguranţă, nu sunt punctul forte al religiilor aflate „la putere”. Cum? Ziceţi că Dumnezeu (fie El creştin, iudaic sau musulman) e iertător şi milostiv? Citiţi Vechiul Testament şi lăsaţi-mă în pace!

Mda, cam bat câmpii. A se reţine doar că, aşa profană cum sunt, îmi place de sufiţi. Cumva instinctiv. Iar acel „dans” (sema) al dervişilor rotitori mi se pare a fi magie pură. Am pus dans între ghilimele pentru că nu e un dans, ci un dikhr, un ritual sufit de rugăciune, în care dervişii caută să atingă extazul, rotindu-se parcă la nesfârşit, cu braţele întinse şi cu palmele deschise, una orientată în sus, cealaltă în jos, în încercarea de a uni cerul şi pământul.

Mi se pare atât de frumoasă acea chemare la sema, inscripţionată pe mormântul lui Rumi şi atribuită lui, care în traducere ar suna cam aşa:

Oricine ai fi, vino,/ Fie că eşti un trecător, un păgân sau un iubitor al despărţirilor/ Nu contează./ Caravana noastră nu e un loc al încrâncenării./ Hai, vino, chiar dacă ţi-ai încălcat jurămintele de o mie de ori./ Vino, revino totuşi .

Pe cât de frumos, pe atât de inutil. Cel puţin atâta timp cât „pe pământ, idioţii au arme” (de data asta nu e citat din Rumi, ci din Adrian Păunescu).

În Konya (vechiul Iconium) am staţionat doar pentru câteva ore, în drumul spre Pamukkale. Un oraş mare, cu o istorie bogată, dar destul de auster. După scindarea Marelui Imperiu Selgiuc la sfârşitul secolului 11, Iconium a devenit chiar capitala Sultanatului de Rum, al selgiucizilor anatolieni. În 1228, la Konya a ajuns şi Mevlana Rumi împreună cu familia sa, căutând refugiu după ce Balch (în actualul Afganistan), oraşul său natal, fusese invadat de hoardele mongole ale lui Ginghis Han.

Aici a dobândit Rumi faimă ca învăţat, şi-a făcut o mulţime de discipoli, aici l-a cunoscut pe Shams Tabrizi, care i-a devenit maestru spiritual şi i-a schimbat întreaga viaţă, aici şi-a scris opera, a întemeiat ordinul mevlevit al dervişilor rotitori şi tot aici şi-a găsit odihna, alături de tatăl şi fiul său, înconjurat de dervişii cei credincioşi.

Citisem cu stupoare că Muzeul Mevlana e, după Topkapi, cel mai vizitat muzeu din Turcia. Mi se părea incredibil, în condiţiile în care abia o mână de europeni şi alte două mâini de japonezi se rup de Istanbul, de Antalya, Kuşadasi sau Cappadocia pentru a poposi măcar pentru câteva ore în Konya. Abia apoi am înţeles: Mausoleul lui Rumi nu e un muzeu, e un loc sfânt, loc de pelerinaj pentru milioane şi milioane de musulmani, sufiţi sau poate nu.

Exact aşa l-am perceput şi eu: nu ca pe un muzeu, ci ca pe un loc sfânt. În care am intrat cu evlavie. În care m-am întrebat pentru a doua oară în Turcia dacă mi-ar fi oare permis să mă rog. Şi despre care nu vreau să scriu mai mult decât atât. Nici fotografii n-am. Chiar dacă ar fi fost permis fotografiatul, tot n-aş fi avut.

Sigur, muzeul nu se rezumă la mausoleu, la sarcofagul lui Mevlana şi la domul de culoare turcoaz care se interpune între el şi cer. E, practic, o adevărată istorie ilustrată a ordinului dervişilor rotitori. Chilii, bucătării, fântâni, alte morminte, instrumente muzicale, cărţi sfinte şi cărţi cu poeme sufite, păpuşi prin care se încearcă o reconstituire a vieţii de derviş. Le-am trecut în revistă mai degrabă mecanic.

N-a fost bună ordinea. Mai întâi mausoleu, apoi restul. Trebuia invers. Ai nevoie de timp să revii la realitate după o asemenea întâlnire de gradul zero. Eu cel puţin am avut.

Ioana

5 thoughts on “Konya – Pe urmele lui Rumi

  1. TANIA

    Cel mai mult mi-a placut , inscriptia de la mormantul lui Rumi ; chemare la iertare ,toleranta ,iubire…De ce s-au pierdut aceste sentimente umane ? sau ,de ce s-au diminuat? Poate si pentru faptul ca din pacate ,dam la o parte lucrurile esentiale in favoarea unora superficiale ,dar imediate; nu mai avem nici rabdare (cred eu).Nu m-ai avertizat ca acei chipesi turci ,sunt butaforie :)) ?! Bravo Ioana , ceva inedit si interesant:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Bună întrebare :(. Mai ales când vezi ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, Orientul Apropiat ….În altă ordine de idei,hai că te-am avertizat, am spus că sunt păpuşi :)). Mulţumesc, Tania :*

      Reply
  2. Florin Badulescu

    Multumesc pentru articol! In anul 2013 intre noi si Muzeul Mevlana s-au intercalat 4 km distanta. Ne aflam pe centura Konyei, veneam dinspre Cappadocia si tocmai vizitasem Caravanseraiul Sultanhani. Eram 10 persoane in doua masini mici si am votat prin walkie-talkie daca intram in Konya sau nu. Votul a iesit negativ (6 contra 4) si uite asa am ratat un obiectiv de mare interes turistic, doar fiindca unii n-au putut sa rupa 5 minute din viata lor pentru a strabate cei 4 km. Asta este. Ramâne pentru “alta data” (adica peste 10 ani sau niciodata). Multumesc inca o data pentru articol si fotografii.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Cu mare drag!
      Ah, cunosc! Eu nu prea pot da vina pe alţii, iubesc să călătoresc singură sau, dacă mi-e lene să mă organizez, în circuite lejere, cu mai multe nopţi de cazare în acelaşi loc, astfel încât la o adică să-mi pot face propriul program. Dar de multe ori ajung să mă driblez singură: mi-e lene, mi-e somn, mi-e foame, mi-e cald, vreau bere, lasă că merg data viitoare, din astea. Pe vremuri, îmi venea “după” să-mi dau pumni în cap. Cu timpul, am devenit însă tot mai blândă cu mine. Nu mai consider vreme pierdută somnul de după-amiază sau statul la bere. Sunt şi ele ingrediente care pot face dintr-o călătorie interesantă o călătorie perfectă :). Lumea e mult prea mare ca s-o putem cuprinde într-o viaţă. Mai bine ne bucurăm cu adevărat de ceea ce avem privilegiul să vedem decât să ne frustrăm aiurea pentru ce am “ratat”.
      Oricum, vă doresc să ajungeţi şi la Konya!

      Reply
  3. Pingback: Mdina, o bucăţică de Magreb în inima Maltei | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.