Înot în Poiana Găujoara & Co. Varianta hibernală.

Atunci când e sfârşit de februarie şi în Păltiniş zăpada atinge oficial jumătate de metru, te gândeşti că în alde Găujoara stratul de zăpada viscolită n-are cum să aibă o grosime de sub un metru? Te gândeşti, cum nu!

Te gândeşti că sunt 17 grade la umbră şi că metrul ăla de zăpada înmuiată n-are cum să-ţi susţină tonajul, oricât l-ai descânta? Normal că te gândeşti!

Atâta doar că te mai gândeşti şi că sigur-sigur s-or fi găsit alţi fraieri care să se lupte cu nămeţii şi să-ţi bată ţie potecă. Pentru că meriţi! Ei bine, ajungi la faţa locului şi constaţi că nici urmă de fraieri şi că singurele amprente relativ proaspete, care oricum nu te ajută la nimic, sunt ale unui Moş Martin sătul de atâta zăcut în bârlog. Aşa că te transformi volens nolens într-un Rahan fără picioare şi începi să inventezi stiluri noi de deplasare, de zici că tac-tu e Batman cu handicap locomotor şi mă-ta-i Michael Phelps. Şi dă-i, şi luptă.

Exagerez, desigur, am avut parte de o zi splendidă, cu mult soare, multă zăpadă, multe scufundări şi mult înot. Şi, apoi, cu prima bere de anul ăsta băută în tihnă, pe o terasă.

În altă ordine de idei, am tot fost în ultimii ani pe traseul ăsta, acum două ierni cu Cosmin, primavara trecută în săptămâna „Şcoala altfel”.  Nu mi-a venit însă niciodată ideea să mă apuc să-l descriu, mi se părea prea uşor, prea bine marcat, prea aproape de casă, prea… la mintea cocoşului. Dar, tocmai datorită accesibilităţii sale, e traseul ideal (după ce se topesc zăpezile) pentru cei care nu-şi arogă veleităţi de mari atleţi şi care vin vara la Păltiniş, dau peste o staţiune moartă şi nu ştiu cu ce să-şi mai ocupe timpul. Muntele e pentru toată lumea, iar descrierea de mai jos e în primul rând pentru ei, în cazul în care se nimeresc pe aici.

Traseul începe din centrul Păltinişului, de la baza telescaunului (cca. 1450 m). Stând cu faţa spre pârtia de schi, în dreapta e un tunel scurt. Traversăm tunelul şi intrăm pe drum forestier. În stânga e o clădire, o fostă vilă-restaurant care cred că nu mai funcţionează de ceva ani, în dreapta pădure. După doar câteva minute, drumul face un cot la stânga şi imediat apare în dreapta o săgeată-indicator spre Şaua Bătrâna (2 ore). Urmăm indicatorul şi intrăm în pădure, pe o potecă îngustă şi stâncoasă, mărginită de brazi. Timp de circa 20-25 de minute înaintăm pe potecă în linie dreaptă, pe curbă de nivel, fără pante sesizabile. În partea dreaptă, printre brazi, ni se arată din când în când Poiana Găujoara, primul dintre obiectivele noastre. Avem desigur şi marcaj, de fapt avem chiar două diferite, cruce roşie şi bulină albastră.

Apoi coborâm uşor către un pârâiaş (Izvorul Dorul Clujului), îl trecem pe pietre şi ne înscriem, schimbând direcţia de mers (spre dreapta), pe o potecă mai lată, care e posibil să fi fost cândva drum forestier. O lungă linie dreaptă cu pantă constantă, dar destul de blândă, un cot la dreapta, apoi o săgeată ne invită să virăm la stânga, un destul de scurt zig-zag pe potecă, prin pădure, şi ieşim în Poiana Găujoara (1636 m), la circa o oră de la plecarea din Păltiniş.

Odată ajunşi în Găujoara, facem pauză. Obligatoriu, indiferent cât suntem de obosiţi sau de proaspeţi. E mult prea faină ca să să trecem prin ea ca Vodă prin lobodă. Iar dacă avem norocul să prindem brânduşele înflorite, durata minimă legală a pauzei va fi de 30 de minute. 🙂

În Poiana Găujoara, cele două marcaje se despart. Crucea roşie păstrează direcţia de mers şi urcă drept în sus, spre creasta Cindrelului. Noi facem stânga, în urmărirea bulinei albastre. Avem şi un indicator în poiană, care ne anunţă că până la Cantonul Muncel mai avem de mers o oră. De fapt sunt, cu indulgenţă, 20 de minute.

Traversăm Găujoara pe lateral şi intrăm iarăşi în pădure. Din nou mergem practic pe loc drept, diferenţa de nivel între poiană şi canton e insesizabilă, avem brazi la stânga şi brazi la dreapta, la un moment dat trecem şi pe lângă o pepinieră îngrădită, apoi poteca ne scoate dintr-odată la drumul forestier. Dincolo de drum – Cantonul Muncel (1660 m).

Avem şi varianta de a coborî pe drumul de maşină, tot la baza pârtiei ne scoate, dar ar fi păcat să părăsim potecile atât de devreme, mai ales că ne mai aşteaptă o poiană în drumul nostru, Grădina Onceşti

Drept care, ocolim cantonul prin dreapta şi intrăm încă o dată în pădurea deasă de brad. Aici ni se alătură un alt marcaj, banda roşie, care vine de sus, din creastă, şi coboară spre Cisnădie/Răşinari (despre coborârea spre Răşinari am povestit aici). Bucăţica asta de traseu e comparabilă cu cea dintre Găujoara şi canton. Potecă în linie dreaptă, printre brazi, aproape fără diferenţă de nivel, tot în jurul a 20 de minute. Fain şi relaxant. La capătul ei ne aşteaptă o nouă păşune alpină, Grădina Onceşti, străjuită de vârful omonim (1713 m), dotat cu releu. Din nou, pauza e obligatorie. 🙂

Banda roşie ne părăseşte aşa cum ni s-a alăturat, noi cotim către stânga şi, după traversarea poienii, ieşim din nou la drumul forestier. Tot pe bulină albastră, desigur.

De aici încolo, avem două variante. Traseul marcat urcă o bucată spre dreapta, pe drumul de maşină, intră apoi pentru scurt timp în pădure şi iese la staţia superioară a telescaunului. Urmează coborârea finală prin stânga pârtiei sau, vara, de-a dreptul pe pârtie. Ca să fiu sinceră, pe mine mă cam enervează coborâtul pe pârtie aşa că, de obicei, coborârea o fac pe drum. Atunci când ies din Grădina Onceşti la drum, o iau la stânga în loc să fac dreapta şi mă tot duc la vale, fără marcaj, că pe un drum carosabil chiar nu prea ai cum să te pierzi. Eventual, chiar înainte de finalul coborârii, revin pe pârtie ca să mai scutesc câteva zeci de metri. Există o singură tentativă de drum transversal care permite intrarea pe pârtie, aşa că nu-l puteţi rata.

Şi gata. Întreaga plimbare n-ar trebui să depăşească 3 ore dacă nu există nămeţi în meniu.

Ioana

2 thoughts on “Înot în Poiana Găujoara & Co. Varianta hibernală.

  1. Tania

    Am testat si eu ceva asemanator…destul de obositor mai ales ca nu stii pana unde poate cobori unul dintre picioare – echilibru precar. Doar daca apare vreun Mos Martin sa accelereze putin (sau chiar mult) viteza de deplasare.Ai prins o vreme splendida, super imagini,bravo Ioana:-)

    Reply
    1. Ioana Post author

      Putea să apară şi muma tuturor urşilor atunci când intram cu ambele picioare până la coapse în zăpadă, că tot pe loc stăteam :)) Daaa, splenididă vreme, adevărul e că se pare că primăvara (inclusiv aia timpurie, de sfârşit de februarie) ţine cu tot dinadinsul să ne despăgubească pentru împuţenia de iarnă 🙂 🙂

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.