În raiul brânduşelor

Dacă lucrurile ar fi decurs normal, la ora asta aş fi fost în Croaţia. Probabil că tocmai m-aş fi întors de la Plitvice şi aş fi savurat o bere rece pe o terasă din Opatija, minunându-mă cât de faină e viaţa mea. N-a fost să fie. Când am aflat acum două săptămâni că s-a dus Croaţia, mi-am zis, după ce mi-au mai trecut nervii, că nu-i nimic, amân concediul şi m-oi duce undeva pe munte de Paşte. De atunci tot aştept să se oprească ploaia. Şi ea nu vrea.

Prin urmare, am luat de lucru atât cât pot duce, îmi plâng de milă şi aştept vremuri mai bune. Şi m-am gândit să vă povestesc ce făceam anul trecut în perioada sărbătorilor pascale. După îndelungi deliberări, am decis să pornim spre Stâna de Vale, în Munţii Vlădeasa.

Chiar nu vreţi să ştiti cam cât e de greu să ajungi de la Sibiu la Stâna de Vale fără maşină. Dar eu tot vă spun. :)) Pentru început, iei un autocar până la Cluj. Acolo mai pierzi nişte vreme, apoi iei un alt autocar până la Oradea. Mai stai ce mai stai şi pe acolo, până apare o cursă locală care să te ducă la Beiuş. De aici se împute însă treaba de-a binelea, pentru că mai ai aproape 30 de km până în staţiune, transport în comun nu există şi deja s-a făcut noapte (asta în condiţiile în care tu ai plecat de-acasă la 6 dimineaţa). Apelezi aşadar la un „taximetrist” amator. Care îţi cere un milion de lei vechi ca să te ducă. Te uiţi în jur, omul pare să deţină monopolul, înghiţi în sec şi-i dai banii. Ba îi mai ceri şi numărul de telefon, să-l suni să te aducă înapoi după trei zile. La acelaşi preţ.

Important e că ajungi la destinaţie, şi asta încă înainte de miezul nopţii. Wow! A doua zi era 1 mai, aşa că, contrar proastelor noastre obiceiuri, rezervaserăm o cameră la Hotel Iadolina, aşteptându-ne la puzderie de lume. Nici vorbă de aşa ceva. Nu ştiu dacă eram 10 oameni cazaţi în hotel, în condiţiile în care cred că este/era cam singurul hotel funcţional din staţiune.

Dimineaţa ne-am propus să ajungem până în Şaua Bohodei. Am pornit din centrul staţiunii pe bandă roşie, pe traseul care duce la Padiş, în Munţii Bihorului (în aproximativ 6 ore). N-aveam noi însă ambiţii din astea.

La câteva minute de la plecare, am trecut pe lângă Izvorul Minunilor, cel mai vizitat obiectiv turistic din Stâna de Vale, după cum aveam să constatăm la întoarcere. Dacă la dus zona era încă pustie, câteva ore mai târziu oferea un peisaj clasic pentru sărbătoarea muncii, cu tarabe, miros de mici şi alte alea. Apa nu e îmbuteliată aici, ci la 28 de km în aval, unde ajunge transportată prin conducte de inox.

Când am intrat în pădure, semne ale primăverii peste tot. Ghiocei şi pâlcuri de brânduşe la tot pasul, printre petece de zăpadă. Când, după circa o oră de urcat, am ieşit în Poiana Baia Popii, mi s-a şters însă instantaneu din minte orice amintire cu brânduşe de până atunci. Un asemenea covor de brânduşe nu mai văzusem în viaţa vieţilor mele! Anterior, standardul meu în materie era poiana de lângă Schitul Păltiniş. Ei bine, de atunci nu mai e! Am intrat din nou pentru scurt timp în pădure, apoi am urcat pieptiş până în Şaua Poieni (1580 m). Brânduşele ne-au însoţit până pe Vf. Poieni (1627 m), parcă tot mai multe şi mai multe. Ne-am oprit acolo, prea era frumos. Unde vedeai cu ochii, mov, mov şi iar mov. În plus, privelişti minunate spre Vf. Buteasa, Vf. Bohodei, Valea Aleu, zona înaltă a Munţilor Bihorului. Să tot stai! Cred că a trecut o oră până să mă îndur să-mi părăsesc postul de observaţie de pe vârf. Am hotărât să coborâm, oricum nu avuseserăm vreun obiectiv clar atunci când porniserăm la drum, iar marea de brânduşe îmi depăşise deja orice aşteptări legate de traseu.

Am revenit în staţiunea care se aglomerase între timp şi ne-am dat seama că avem o problemă. Erau abia orele prânzului. Mă cunosc suficient de bine cât să-mi fie clar că, dacă aş fi stat până seara în Stâna de Vale fără vreo preocupare, aş fi făcut cu nervii, aşa că am luat prânzul la hotel cu harta pe masă, în căutarea unui alt traseu.

Am optat pentru circuitul cascadelor. În ciuda faptului că două dintre cele trei cascade pe care le-am văzut, Miss şi Săritoarea Ieduţului, sunt frumoase foc, eu, una, nu recomand traseul ăsta. Nici pe jos, dar nici cu maşina. Practic, nu are vreo treabă cu un traseu de munte. Se merge ore în şir pe un fost drum asfaltat, aflat într-o stare mai mult decât jalnică, şi se intră de două ori, pentru nici măcar o oră, în pădure, pentru cele două cascade pe care le-am amintit mai sus. Cu maşina iar nu-i vreo treabă, nici măcar cu un 4 x 4 nu m-aş aventura pe acolo. Drumul e rupt de vai mama lui, de multe ori între porţiunea centrală, pe care a rămas asfaltul, şi marginile fostei şosele e o diferenţă de înălţime de aproape un metru. Două maşini am văzut care au încercat să-l străbată. Una a renunţat şi s-a întors, cealaltă nu ştiu, e posibil să se fi întors când eram noi în pădure. Sau poate că nu. Cert e că eu mi-am distrus gleznele după ore bune de mers pe nenorocirea aia de drum cu înclinaţie laterală permanentă într-un asemenea hal, încât a doua zi nu mai puteam încălţa bocancii.

Dacă, totuşi, vă hotărâţi să parcurgeţi traseul ăsta, care se derulează în cea mai mare parte pe Valea Iadului, iată ce vă poate oferi: prima cascadă, Miss, situată pe un afluent de dreapta al Văii Iadului, are o cădere pe două trepte, însumând aproape 30 de metri, şi e o frumuseţe de cascadă, de unde poate şi numele. Din păcate, ne-am nimerit acolo într-o perioadă foarte caldă şi lipsită de precipitaţii, cu un debit mai mare ar fi fost sigur şi mai spectaculoasă.

Cea de-a doua cădere de apă, Vălul Miresei (a nu se confunda cu „adevăratul” Văl al Miresei de la Răchiţele), e situată chiar la drum şi, ca să fiu sinceră, mare lucru nu-i de capul ei. În fine, ultima, Săritoarea Ieduţului, parcă mi-a mai retrezit entuziasmul.  Nu e o cascadă foarte înaltă, are o cădere de „doar” 10 metri, dar, dintre cele trei, e cea mai bogată în debit.

Când ne-am întors la hotel, se înserase deja. Am mâncat un păstrăv făcut pe grătar, am băut o bere rece (de fapt, cred că mai multe), am încercat să-mi oblojesc cât de cât, fără vreun succes, gleznele, care la exterior ajunseseră în stadiul de carne vie, şi cam atât.

Dimineaţa, încalţă bocancii dacă mai poţi. Trebuia căutat un traseu de adidaşi, adică unul fără zăpadă. Am găsit în final unul, marcat cu cruce galbenă, care urcă Pârtia Măgarul şi apoi pe Culmea Custurii, continuând prin Poiana Boleasa spre Şaua Bohodei, pentru a reveni în staţiune pe ruta pe care urcaserăm noi cu o zi înainte. În zona Şeii Bohodei era încă destul de multă zăpadă, aşa că ne-am mulţumit cu Vf. Custurilor (1386 m), de unde să văd minunat culmile împădurite din nord-vestul Munţilor Bihorului, întorcându-ne apoi pe acelaşi drum. Toată distracţia ne-a luat cel mult 3 ore.

Cam asta ar fi de povestit. Dat fiind că îmi ajunseseră gleznele cât genunchii, am lăsat-o mai moale cu mersul şi m-am dus să caut maseurul hotelului, care mi-a ţinut prelegeri despre fragilitatea gleznelor de înotător atât cât a durat şedinţa de masaj. Enervant. Şi mai enervant a fost nesfârşitul drum către casă. Marea de brânduşe de pe Vf. Poieni a meritat însă orice efort. Am zis!

Paşte fericit!

Ioana

2 thoughts on “În raiul brânduşelor

  1. TANIA

    Ce locuri superbe ,ce peisaje mirifice….ma intreb ,de ce oare nu se fac prea multe ,in promovarea turismului?? As fi stat in poienile cu branduse ,in linistea muntilor , muuuult ,sa uit pentru o perioada macar ,larma orasului , culorile cenusii (uneori si ale oamenilor)…Excelente fotografii-chiar esti talentata-, bravo Ioana ,m-ai “plimbat” prin locuri prin care ,din pacate n-am fost — Astept urmatoarele pagini din calatoriile tale:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nu te mai intreba :)). Se fac muuuulte 8-}. Se construiesc ditamai pârtiile de schi, fără să fie însă făcute drumuri şi locuri de cazare, în staţiuni pe lângă clădirile istorice în ruină apare viloacă după viloacă, se fac pasarele care obligă cărucioarele să staţioneze pentru vecie pe partea de drum unde le-a prins construcţia, asta pentru a fluidifica traficul acelor adevăraţi care şi-au dat seama că sigura zonă cu potenţial a ţării e mirifica Vale a Prahovei. Apoi i se dă în cap transportului în comun, cine are chef în turism de pârliţii care nici măcar o maşină nu-s în stare să-şi ia?!? Şi câte nu se mai fac….. Mulţumesc, Tania :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.