În fine, Budapesta

După ce ne-am plimbat prin Moscova anului 2013, ar cam fi cazul să revenim în prezent. În anul de graţie 2015 adică. Se făcea că trecuse vara şi că, după trei săptămâni de ace chinezeşti înfipte zilnic în mine, trăiam cu impresia că am scăpat pe termen lung de durerile de spate. Wishful thinking, desigur, după cum aveam să constat ceva mai târziu.

Cu bateriile stăteam prost, la fel şi cu psihicul. Se impunea un concediu, fie el cât de mic. De munte nu prea îndrăzneam să mă apropii, la ultima tentativă îmi pornise durerea pe picior în jos, iar Cracovia, cea la care tot visez de ani de zile, mi se părea prea îndepărtată în condiţiile date.

Aşa am realizat (mă rog, n-a fost chiar vreo revelaţie, tot realizez lucrul ăsta de vreo 15 ani încoace) că n-am văzut până acum Budapesta. N-aş spune că e chiar jenant, dar, dacă e să fac o listă a capitalelor „bifate”, nu-mi pot stăpâni un rânjet uşor autoironic spre (auto)sarcastic. Pe alese: Cairo – checked, Beijing – checked, Tunis – checked, Amman – checked, Damasc – checked, Rabat – checked, Lima – checked, La Paz – checked, Buenos Aires – checked, Ankara – checked, Bangkok – checked, Budapesta cea aflată mai aproape de Sibiu decât, să zicem, Vama Veche – ăăăăăă… not.

Mi-a luat foarte puţin timp să hotărăsc că situaţia trebuie remediată. Nici în ceea ce priveşte mijlocul de transport n-am oscilat prea tare. Trenul a fost prima variantă pe care am exclus-o, mi-era frică de eventualele geamuri deschise şi de curent. Mai ales că se anunţa caniculă la început de septembrie. Avionul nu mi se părea o opţiune viabilă. Din Sibiu nu există curse aeriene directe şi nu-mi ardea de drumuri până la Cluj sau Târgu Mureş, eventual şi de cazări pe acolo, doar aşa, de amorul artei. De preţuri nici măcar nu m-am mai interesat, slabe şanse să dau lovitura cu o săptămână înainte de plecare. Rămânea autocarul.

Cazarea nu mi-a provocat nici ea prea mari bătăi de cap. Deşi iniţial îmi propusesem să fac ceva economii alegând o pensiune situată la periferie, nevoia mea de confort s-a impus, previzibil de altfel, şi m-am mutat cât ai zice peşte cu pensiune cu tot lângă Dunăre, în Ferencvaros (Sectorul IX), în apropierea Podului Petöfi.

Deci cazare preplătită aveam, bilet de autocar aveam, chef de plecat în lume aveam, teoretic totul era sub control. Teoretic. Practic, cu trei zile înainte de plecare, au revenit în trombă durerile de spate, tot cam pe atunci începuse nebunia cu refugiaţii blocaţi în Gara Keleti. Bun moment mi-am ales să mă tirez de una singură! Mai plec? Mai plec. Mi-am umplut rucsacul cu Arcoxia, m-am repezit să-mi fac asigurare medicală de călătorie şi Dumnezeu cu mila.

Am plecat din Sibiu pe 3 septembrie. 32°C. Drumul până la Budapesta cu autocarul Eurolines a fost o catastrofă. CA-TAS-TRO-FĂ. A fost prima oară în viaţa mea când am circulat pe o rută externă cu autobuzul. Cred că a fost şi ultima. În primul rând, să nu mai aud vreodată osanale universale ridicate diasporei române, că fac o criză de isterie. Asta pentru că o parte însemnată din diaspora aia aflată cu mine în autocar emana mirosuri pestilenţiale. Puţea, adică. Rău. Sau duhnea, dacă vreţi. Şi tot partea aia din diasporă considera că nu sunt suficiente emanaţiile proprii şi că autocarul ar fi un loc ideal de servire a mesei: mai o shaormă cu de toate, mai o chifteluţă cu ceapă, mai un copănel împănat cu usturoi. Au fost un milion de pauze, unul nu s-ar fi îndurat să mănânce dracului afară. Mă agăţasesm cu unghiile şi cu dinţii de speranţa că şoferul se va sesiza la un moment dat, aşa cum o face în orice autocar intern, atunci când vreo tanti venită de la băi scoate şniţelucu’ la înaintare. N-ai să vezi!

Nici eu nu mai ştiu cum am reuşit să ajung la Budapesta fără să-mi vărs maţele, să omor pe cineva sau să mă sinucid. Sau toate trei variantele succesiv, fix în ordinea asta. Cert e că, atunci când am coborât definitiv din autocarul groazei la Nepliget şi am putut inspira în noapte aerul de-a dreptul ozonat din autogară, am bifat unul dintre cele mai intense momente de fericire din banala mea existenţă.

A ţinut fericirea aia trei secunde, desigur, ca orice fericire, că m-a pus mai apoi dracu să întreb şoferul ceva despre autocarul cu care urma să mă întorc peste cinci zile, ocazie cu care am aflat că biletul meu plătit integral şi cu data întoarcerii trecută în clar nu face două parale dacă EL vine cu autocarul plin de la Bordeaux sau de unde naiba va să vină!

În zilele următoare a urmat o întreagă epopee, în care tata alerga de bezmetic prin Sibiu de la agenţia de unde am luat biletul la Autogara Eurolines şi înapoi, încercând să se şi să mă lămurească cum Dumnezeu ţi se poate cere să rezervi un bilet cu dată fixă după ce tu l-ai achitat deja integral de mai bine de o săptămână. Ca să nu mai spun că faci tu rezervarea, după care nu-ţi rămâne decât să baţi cruci grămadă şi să speri. S-ar putea însă să speri mata degeaba, pentru că „Eurolines nu garantează existenţa locurilor libere la data dorită de pasager şi nu va fi responsabilă pentru daunele suferite de fraier pasager ca urmare a imposibilităţii efectuării călătoriei la data dorită de acesta.” Repet, nu vorbim despre bilete open, cu retur la o dată scrisă în stele.

În fine, nu mai insist, varianta corectă era să mă iau de mână cu condiţiile contractuale ale firmei minune şi cu Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi să mă înfiinţez cu ele direct la OPC, odată revenită în ţară. N-am făcut-o că-s prea bleagă şi pentru că, nu-i aşa, cizmarul umblă cu cizmele rupte. Dacă doreşte cineva detalii, e liber să mă întrebe.

Am încercat să-mi las nervii şi greaţa în autogară şi să-mi concentrez atenţia pe alte lucruri mai utile. Cum ar fi găsirea unui taxi. Am avut norocul să întâlnesc un cuplu de tineri vienezi care vizau cam aceeaşi zonă. Am împărţit un taxi şi costurile aferente. Mai aveam un singur stres. Era 11 seara în Budapesta şi, la pensiunea mea, nu mai era nimeni la recepţie la ora aia. Aveam un cod, trebuia să caut undeva în afara clădirii un seif, să fiu în stare să-l deschid şi să-mi extrag cheia de acolo, eventual însoţită de câteva instrucţiuni.

Mă şi vedeam zgâlţâind disperată şi fără niciun rezultat seiful cu pricina şi făcând sectoare şi plantoane toată noaptea în jurul clădirii, pentru ca dimineaţa să aflu că nu-mi onorasem rezervarea şi că, prin urmare, rămăsesem fără cameră. :)) M-am stresat degeaba. Găsit seiful, găsit cheile, găsit intrarea în clădire, găsit camera, instalat, semi-despachetat, plecat la bere, revenit de la bere, făcut duş, dormit ca un prunc.

Dimineaţa m-am trezit cu senzaţia că toată lumea e a mea. N-aveam un plan ferm de bătaie, simţeam doar nevoia să-mi dau kilometrajul peste cap. M-am grăbit aşadar să iau micul dejun şi să rezolv cu hârtiile la recepţie, am pus mâna pe hartă şi dusă am fost.

Eram undeva în sudul Pestei imperiale, încă nu eram capabilă să „simt” harta în sensul de a aprecia corect distanţele. Mă întrebam dacă aş putea ajunge într-o zi până la Parlament, undeva la limita nordică a zonei turistice din Pesta, şi înapoi. Pentru o clipă am rămas ezitând în faţa intrării în staţia de metrou Corvin-negyed. Să intru acum să iau un Budapest Card pentru transportul în comun? Am renunţat până la urmă la idee, de fapt am amânat pentru a doua zi, prea eram chitită pe mersul pe jos pe de o parte, pe de altă parte îmi sărise în ochi dincolo de Ferenc körut acoperişul verde a ceea ce avea să rămână pentru mine cea mai frumoasă clădire din Budapesta. Nu cea mai bine întreţinută, dar cea mai frumoasă: Muzeul de Artă Aplicată.

Am uitat imediat de card şi am trecut strada. Câteva minute am rămas afară să admir exteriorul. Splendid! Stil Art Nouveau, arhitect Ödön Lechner, construcţie realizată între 1893 şi 1896. De abia trecuse ora deschiderii, înăuntru nu era nimeni, aşa că doamna de la bilete a avut răgazul şi cheful să-mi vorbească câteva minute despre detaliile arhitecturale, elementele maure, hinduse şi mogule care domină interiorul. Mi-a oferit şi o hartă cadou, mult mai detaliată decât cea din broşura cumpărată încă din România. Chit că nu mă va citi vreodată, nu pot decât să-i mulţumesc şi pe această cale!

M-am plimbat o vreme prin Atrium, înăbuşind tot felul de onomatopee admirative care-mi veneau pe gâtlej în sus. De fapt, cred că ăsta-i unul dintre puţinele dezavantaje ale călătoriilor de unul singur: trebuie să-ţi pui câteodată lacăt la gură, altfel rişti să fii considerat dus cu pluta. Cu toate că, dacă mă gândesc mai bine, de ce te-ar deranja faptul că nişte oameni pe care nu-i cunoşti şi pe care nu-i vei mai vedea vreodată consideră că eşti nebun? Că doar n-or suna imediat la 112 să vină salvarea să te bage în cămaşa de forţă. :))

Expoziţia permanentă a muzeului nu m-a impresionat prea tare. Mobilier, bijuterii şi obiecte decorative din vechiul imperiu, lucrături măiestre, e adevărat, doar că nu prea erau ceea ce îmi trebuia mie la momentul ăla. Am trecut pe lângă ele ca vodă prin lobodă, parcă îmi era şi ruşine de personalul de pază pentru evidenta mea superficialitate şi lipsă de interes.

În schimb, la etajul al doilea am găsit ceva fix pe gusturile mele: o minunată colecţie de artă islamică. Aş fi putut rămâne până la închidere printre miniaturile otomane, covoarele din vechea Persie şi oţelăria siriană. Nu mă mai puteam da dusă. De astă dată mi-a fost ruşine de paznicul din faţa uşii, care a simţit de câteva ori nevoia să intre, doar pentru a verifica ce Dumnezeu fac eu atâta timp acolo. :))

M-am rupt în cele din urmă şi mi-am continuat drumul pe Üllöi út până în staţia de metrou Kálvin tér, unde am făcut dreapta pe Bulevardul Muzeelor, cu un obiectiv bine stabilit: Marea Sinagogă de pe Dohány utca (Strada Tutunului, de unde şi supranumele de Templul Tutunului), inaugurată în 1859.

Fusesem un pic luată de val după atâta artă islamică şi mă încânta ideea de arhitectură în stil maur. La faţa locului am fost însă puţin dezamăgită de cea mai mare sinagogă din Europa. Părerea mea e că totuşi ar fi trebuit lăsaţi berberii să construiască în stil mudejar, arhitecţilor vienezi nu le prea iese. Numa’ zic.

M-a impresionat mai mult arborele metalic din curtea sinagogii, Arborele vieţii, amintind de ororile holocaustului şi de cei circa 724.000 de evrei din Ungaria care au plătit cu viaţa demenţa nazistă.

Mi-am continuat plimbarea prin Erzsébetváros (Sectorul VII), prin Cartierul Evreiesc. Ghetourile evreieşti din oraşele europene au ceva aparte. Se pare că, după ce în timpul ocupaţiei germane a fost transformat în lagăr al morţii pentru 60.000 de suflete la ordinul lui Adolf Eichmann, cartierul a renăscut. Lipseşte forfota turistică din alte cartiere, în schimb nu lipsesc restaurantele cuşer, librăriile evreieşti, iar la colţ de stradă se vorbeşte în ebraică. E doar o presupunere, nu cunosc limba, în schimb aş putea jura că în faţa sinagogii de pe Kazinczy utca am ascultat doi bătrânei conversând în limba idiş, mult mai accesibilă mie datorită asemănării cu germana.

Prima jumătate de zi petrecută la Budapesta trebuia celebrată printr-o cafea, o limonadă şi o porţie de paste cu somon. Motiv pentru care am părăsit cartierul evreiesc, unde lipseau cu desăvârşire terasele, şi m-am trântit precum şopârlele la soare pe un scaun with a view în zona Astoria.

Ioana

9 thoughts on “În fine, Budapesta

  1. TANIA

    Da, Budapesta mi-a placut mult…doar ca n-am avut atatea informatii ca tine, m-am multumit cu ce am vazut (mai precis, cu ce mi-a iesit in cale…).M-a impresionat in mod placut amabilitatea si corectitudinea ungurilor, desi de aici auzeam altceva:) si curatenia.Detalii am aflat citind postarea ta, documentata si ilustrata ! Bravo Ioana, frumos!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Şi mie mi-a plăcut Budapesta şi, într-adevăr, mi s-au părut oamenii mai amabili decât în multe capitale europene.Mai urmează câteva episoade :):*

      Reply
  2. Ramona

    Ce n-ai da sa-mi vezi ranjetul de pe fata la citirea trairilor si impresiilor tale. Imi place la nebunie umorul tau sincer. De fapt, de fiecare data cand vreau sa calatoresc, virtual desigur, intru si citesc blogul tau. BRAVO, Bravissimo !

    Reply
    1. Ioana Post author

      Mersi mult, Ramona, means a lot to me :). Deci să călătorim, zic. Dacă mai şi rânjim în timpul ăsta, cu atât mai bine :))

      Reply
  3. Pingback: La pas prin Pesta imperială |

  4. Ioana

    Ce-ar fi călătoriile fără un strop de aventură?!
    Iar când e o cascadă de aventuri, şi relatată de tine, în „graiul” umoristic şi auto-ironic… atunci îţi vine să rămâi aici şi să mai citeşti o dată. Şi să revii!
    Am trecut şi eu în vară prin Budapesta, doar o oră şi ceva… îţi închipui că nu am văzut cine ştie ce! Văd că sunt multe de descoperit…
    Ioana S.

    Reply
    1. Ioana Post author

      E frumoasă Budapesta, chiar frumoasă! Am lăsat şi eu o grămadă de locuri pentru data viitoare. Aştept să o văd şi prin ochii tăi. Sper să revin acolo, îţi urez să revii :). Mulţumesc mult de tot pentru aprecieri, autorironia e o trăsătură care m-a salvat din multe, dar muuuuulte situaţii penibile, aşa că mă ţin de ea cât pot de bine :))))

      Reply
  5. Pingback: Budapesta – Din muzeu şi operă, înapoi în peşteră! |

  6. Pingback: Josefov – Cartierul Evreiesc din Praga | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.