Fobii, metrouri şi flori

De claustrofobia mea cu iz de antropofobie am mai amintit pe ici, pe colo. Să fie sănătoasă, nu m-am prea omorât să mă iau la trântă cu ea, nu mi se pare chiar atât de handicapant că nu pot dormi într-un prici sau într-un refugiu de creastă, în condiţiile în care nu am oricum niciun fel de pornire să dorm într-un prici sau într-un refugiu de creastă. Mai nasol e când mă apucă panicile prin cabina de duş, dar asta-i viaţa. Nu-mi pot apoi explica de ce intru fără consiliere psihologică în majoritatea lifturilor sau într-o peşteră (cu condiţia să nu fie aglomeraţie), în schimb mă iau transpiraţiile reci doar la gândul că există camere de hotel fără geamuri. Sau la gândul că trebuie să folosesc metroul. Nici nu mă mai muncesc să-mi explic. Pur şi simplu, încerc să evit situaţiile în care nu mă simt confortabil şi cu asta basta.

În spiritul celor de mai sus, scriam la sfârşit de august următoarele (aici):

„Ştiţi că n-am fost în viaţa mea singură cu metroul? Nici n-aş face-o decât dacă însăşi viaţa mea ar depinde de asta. Mai are rost să vă spun de ce? De atâtea ori mi-am spus păsul încât, dacă prin absurd m-ar recunoaşte cineva care mi-a citit postările pe stradă, m-ar arăta cu degetul: Uite-o pe aia claustrofobă pe care-o doare spatele! :))”

Mno, nici două săptămâni mai târziu ce făceam? Păi, în primul rând, cumpăram un Budapest Card din Batthyány tér. În al doilea rând, reuşeam să mă sui de-a-n boulea în autobuzul greşit. În al treilea rând, mă enervam. Iar, în al patrulea rând, până să mă lase nervii şi să mă apuce altele, eram în metrou. Cu privirea rătăcită, lac de apă, dar eram! :))

N-aveam ambiţii prea mari. Rezist frumos trei staţii pe linia roşie până în Astoria şi de-acolo o iau pe jos, că doar nu vreau să mă forţez. Aşa şi fac. Ies la lumină, mă felicit în gând. Bine, fatăh! Acum gata, ia un tramvai sau, şi mai bine, hai de fă mişcare! Numai că, după cinci minute, mă trezesc în faţa gurii de metrou din staţia Rakoczi. Hmmm, linia albastră. Dă-ţi două palme şi coboară dracului, că ai o singură staţie până la Corvin-negyed şi acolo eşti ca şi acasă. Haida!

După care s-a rupt filmul. S-o fi trezit ucigă-l toaca că vrea să mă lecuiască forţat de claustrofobie. Sau aşa ceva. Cert e că în următoarele vreo trei ore am sărit dintr-un metrou în altul şi de pe o linie pe alta, la marea întâmplare, ba am ajuns la un moment dat şi într-un tren subteran, să fie! O, da, a venit şi momentul în care am văzut negru în faţa ochilor şi am dat cu lumea de „perete”, alergând disperată în sus pe scările rulante care coborau. Se întâmpla în Deak Ferenc ter, unde se întâlnesc nu mai puţin de trei linii de metrou. Dacă-mi amintesc bine, eram pe linia albastră, am mai coborât un etaj până la cea roşie, dar cand am realizat că mă apropii deja de nucleul pământului încercând să ajung pe linia galbenă, mi s-a aşezat ceaţa pe creier. :))

Mno bine, am ieşit la aer, am fumat o ţigară, am aşteptat să fiu sigură că nu mai e nimeni prin preajmă care să mă fi admirat făcându-mă de grandioasa minune şi am repetat procedura. De data asta cu succes. Spre seară picam leşinată în pat. Leşinată, dar fericită! În capul meu, mă vindecasem!! M-am trezit pe la miezul nopţii de foame, am ieşit să caut de mâncare, am îmbucat la repezeală nişte falafel la turcii din apropiere şi mi-am continuat somnul letargic.

Dimineaţa aveam planuri mari. Oscilam între Dealul Janos şi Trenuleţul Copiilor pe de o parte, ruinele romane de la Aquincum pe de alta. Toată lumea pare încântată de trenuleţul ăla, mie nu-mi spune, totuşi, mare lucru. Cu ruinele mi-s parcă mai prietenă. Hai la ruine! Schimb vreo două metrouri, apoi iau un tren subteran şi am ajuns. Mda. Cum era cu vindecarea aia? Începe să mă doară stomacul în drum spre Corvin-negyed doar la ideea intrării în subteran. La ce naiba am pierdut ieri jumătate de zi chinuindu-mă? Hai că poţi! Intru. Iar transpir ca porcul. Apare metroul. Din cealaltă direcţie. Sinapsele mele urlă: Grădina Botanică! Klinikak! O SINGURĂ STAŢIE!!!!

Şi uite-aşa m-am şters pe bot de ruine, în schimb am petrecut o dimineaţă plăcută, bântuind de una singură prin Grădina Botanică Füvészkert, cea mai veche de acest gen din Budapesta (înfiinţată în 1771). Nu-i vreo spectaculoşenie, vreun vedigrădinabotanicăepoimuori, dar a fost exact ceea ce-i trebuia la momentul ăla unui biet suflet chinuit. :)))

Hai să vă arăt şi nişte poze.

Ioana

4 thoughts on “Fobii, metrouri şi flori

  1. TANIA

    Sper ca ti-ai invins definitiv “teama” de metrouri !Superbe imaginile de la Gradina Botanica, chiar imi ridica putin moralul in aceasta iarna? toamna?primavara? inca nu sunt hotarata asa cum nici natura nu-i :))) Sper totusi ca macar putina zapada sa avem!Si mai ales sper sa-ti refaci spatele, sa poti strabate potecile muntilor!Bravo Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Învins pe naiba :))) Ce-am făcut eu e ca şi cum mi-ar fi groază de şerpi şi mi-aş pune o anacondă pe post de guler ca să mă dreg :))). Măcar nu mai exclud din start ideea, până la urmă e cel mai rapid şi mai ok mijloc de transport în metropole. Iar hărţile sunt făcute în aşa fel încât nici cel mai bleg dintre blegi să nu dea rateuri. Pff, cică iarna s-a hotărât :(. Săptămâna viitoare se anunţă -18 grade la Sibiu :(((. Merci :*

      Reply
  2. Pingback: Na, zăpadă! |

  3. Pingback: Vyšehrad, cealaltă cetate pragheză |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.