Eu şi Vârful Negoiu

Postam pe la jumătatea lui ianuarie un material îngrozitor de nostalgic, cu Munţii Retezat pe post de vedetă. Mă foloseam pentru a-mi ilustra inepţiile tragi-comico-melancolice de un CD cu fotografii de-ale lui Cosmin. Folderul respectiv mi-a rămas de atunci pe desktop, pentru că mai conţine un alt set de poze cu potenţial de a genera un articol la fel de îngrozitor de nostalgic. 🙂

Să purcedem, deci. Vârful Negoiu (2535 m) n-a însemnat pentru mine doar primul vârf de peste 2.500 m trecut în „palmares”. A însemnat chiar primul vârf atins. De fapt, ce zic eu vârf, pentru Negoiu am pus pentru prima oară un rucsac – de împrumut – în spate. Până atunci, nici măcar Dealul Guşteriţei nu-l urcasem pe picioarele proprii! :))

Eram un pic minoră, ai mei habar n-aveau ce-mi cloceşte mintea şi mă credeau în excursie cu clasa la nu ştiu ce cabană de pe nu ştiu care vale, când de fapt mă înhăitasem cu o gaşcă de alergători pe distanţe medii şi lungi de la Clubul Şcolar Sportiv. M-au omorât ăia cu ritmul lor, mai ales că n-aveam habar cum e cu dozarea efortului şi cu alte chestii elementare. Cert e că am ajuns pe vârf. Cu tahicardie paroxistică şi cu ochi bulbucaţi, de melc aflat în stare de şoc, dar am ajuns.

Mai nasol a fost la coborâre, când s-a pornit furtuna şi băieţii au hotărât să mai rămână o noapte la cabană. S-a lăsat cu atacuri de panică, îmi era frică să cobor singură, a doua zi trebuia să fiu la şcoală, mai devreme sau mai târziu s-ar fi alertat ai mei părinţi şi ar fi început să-mi sune colegii, m-ar fi căutat apoi cu poliţia pe la spitale şi pe la morgă, din astea. Ca să nu mai zic de uraganul care s-ar fi dezlănţuit asupra mea odată ajunsă acasă, pe lângă care cele câteva fulgere răzleţe de pe munte erau mici copii.

Până la urmă s-a milostivit unul dintre feciori şi a coborât cu mine, pe ploaie, bombănindu-mă tot drumul, cale de peste 20 de km până la gară în Porumbacu de Jos. A trecut şi asta, am supravieţuit şi mi-am luat angajamentul ferm de a nu mai călca pe munte cât trăiesc. Vezi să nu!

A urmat, în iulie 1997, o primă ascensiune „oficială” pe Vf. Negoiu. Oficială în sensul că până şi ai mei erau informaţi despre demersurile junioarei. Ne-am strâns atunci un grup eterogen de şapte, s-a băut la greu pe tren, s-a mai băut o tură la greu în camionul care ne-a luat la ocazie până în Porumbacu de Sus, cu consecinţa că trei din şapte mai aveau puţin şi crăpau de-a binelea pe poteca spre Cabana Negoiu (1546 m), după un interminabil drum forestier. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri datul unora cu capul de pietre (la modul propriu) şi replicile generoase de genul „Salvaţi-vă voi, io rămân să mor pe-aici!” (venite de la unul care, cu doar câteva ore înainte, ne povestea cu patos cum, într-un noiembrie ceţos, înfipsese personal crucea legionară pe Vf. Moldoveanu :D), disperarea mea legată de faptul că nu reuşeam nicicum să-l mai urnesc din loc pe leşinatul ce-mi fusese repartizat. Asta în condiţiile în care leşinatul meu era cel mai breaz dintre leşinaţi, am reuşit cumva să ajungem în tandem la cabană pe la 10 seara, în timp ce Nelu şi Cosmin şi-au mai petrecut jumătate de noapte cărând la leşinaţii lor şi la rucsacii leşinaţilor lor.

Oricum, a doua zi, într-un grup mult mai restrâns, am atins pentru a doua oară borna de pe vârf. Începeam să devin încet-încet un connoiseur! :)) Beneficiul principal al excursiei a fost însă altul: dacă pe ceilalţi patru pseudo-munţomani nu i-am mai întâlnit vreodată pe un traseu, a fost momentul în care s-a născut gaşca noastră montaniardă cu trei capete –  Nelu, Cosmin şi preaumila mea persoană.

Ne-a luat doar un an ca să revenim pe Vârful Negoiu. A treia ascensiune s-a produs în august 1998, ca etapă obligatorie în traseul de creastă principală a Făgăraşilor. Pe vârf ne-am întâlnit atunci cu un bucureştean care se plimba de vreo trei zile la înălţime în tricou şi cu o sticlă de apă de jumătate de litru în mână. Ăsta îi era tot bagajul. Ăsta şi un portofel burduşit. Ne-a povestit cum doarme pe la refugii de creastă şi cumpără mâncare, respectiv închiriază pe bani saci de dormit şi haine de la colegii de refugiu. „Şi ce naiba faci dacă nu vrea/poate nimeni să-ţi vândă nimic?” „Nu există aşa ceva, la câţi bani am şi la cât sunt dispus să plătesc!” Pam pam.

În anii următori, am urcat de alte patru ori pe vârf. Mi s-au mai estompat amintirile, la unele dintre ture nici măcar n-am mai luat aparatul foto cu mine, începuse să mi se pară aproape o banalitate suitul ăsta recurent pe Negoiu. Culmea, cel mai bine îmi amintesc episodul în care n-am mai apucat să urc. Era 1 ianuarie, făcusem revelionul la cabană, vreme splendidă, aveam 24 de ani şi mă simţeam în formă maximă. N-aveam colţari, dar mai plecaseră şi alţii în bocanci în traseu. Bâţâiam toată să o pornesc spre înălţimi. Ghinionul meu s-a numit Marius, care era şi el prin zonă. „Nu pleci nicăieri!” „Ba mă duc!” „Hai sictir, să nu-ţi închipui că merg să o anunţ pe mă-ta că ai crăpat în avalanşă. Ori stai pe curul tău, ori te întorci pe jos la Sibiu, în caz că mai apuci!” Mbon. Am cedat înainte să-mi iau vreun piolet în cap, până la urmă avea omul dreptate, era dubios de cald, dar pentru asta tot m-am ofticat rău, mai ales că spre seară au revenit la cabană toţi cei plecaţi dimineaţa către culmi, teferi şi nevătămaţi, declarând că era bătută potecă atât de bine, încât a fost mai lesne decât vara.

Între Negoiu nr. 7 şi Negoiu nr. 8 s-au interpus însă aproape patru ani. Am revenit în iunie 2009, împreună cu Cosmin, am prins bujorii înfloriţi şi am ajuns la concluzia că, totuşi, cineva acolo sus mă iubeşte. În zona Acului Cleopatrei erau încă porţiuni de zăpadă compactă, se formaseră cornişe de gheaţă. Dacă la urcare am mers ca pe ace, verificând stabilitatea gheţii la fiecare pas, la coborâre nu mi-am mai bătut capul, considerând că acolo unde m-a ţinut stratul de zăpadă îngheţată dimineaţa o să mă ţină şi acum. Normal că nu m-a ţinut. O cornişă a cedat sub piciorul meu şi m-am dus câţiva metri buni la vale, până m-am oprit cu genunchiul fix în muchia ascuţită a unei lespezi de piatră. Prima senzaţie a fost că am paralizat, a doua că am paralizat şi mi-am zdrobit genunchiul, a treia că am paralizat, mi-am zdrobit genunchiul şi mi-am rupt tibia. Nici măcar să icnesc de durere nu eram în stare, într-atât de tare mi se încleştaseră dinţii. Ei bine, s-a dovedit ulterior că n-am avut nici pe dracu!

Fotografiile sunt de atunci, din episodul Negoiu nr. 8. Am făcut atunci şi o plimbare până la Bârcaciu, aşa că aveţi ca bonus şi mutriţele a doi dintre căţeii lui Nea Petre, generaţia 2009.

Selectând fotografiile, am realizat că nu am poză de vârf (#yolanegoiu) şi poate nu mă credeţi pe cuvânt. :)) Noroc că a existat ulterior şi episodul Negoiu nr. 9. Voilà!

Ioana

4 thoughts on “Eu şi Vârful Negoiu

  1. Tania

    Sa inteleg ca ai debutat in forta in calatoriile montane?! Sa incepi cu Negoiul…este mare curaj, probabil ca a avut un rol important in dezvoltarea pasiunii tale pentru munte. Daca nu ti-ar fi placut, ramanea bifat in palmares …atat! P.S. Trist ce s-a intamplat cu Fereastra Albastra, am inteles ca s-a prabusit in urma unei furtuni puternice, structura fiind prea fragila. Pacat.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Inconştienţa adolescentului ne-miop :)))
      Păi da, eroziunea şi-a făcut treaba, dar tot cred că idioţii au pus mâna de au accelerat un pic procesul. Are malta destule frumuseţi, nu stătea ea în Fereastra vieţii, da’ tot mă oftic 😐 :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.