Dor de Făgăraşi

M-am trezit azi dimineaţă cu dor de Făgăraşi. În primul rând îmi veţi spune că nu e corect Făgăraşi, ci Munţii Făgăraş sau Făgăraşului. Aşa, şi? Eu tot Făgăraşi le spun. În al doilea rând veţi zice bine, şi cin’ te ţine? Păi, în principiu nu mă ţine/reţine nimeni, dar, şi de-aş pleca astăzi înspre ei, tot nu mi-aş ostoi dorul.

Asta pentru că, de fapt, nu mi-e dor atât de strungile, crestele sau abrupturile Făgăraşilor, cât mi-e dor de mine, cea de acum 15 ani, pe potecile din Făgăraşi. De fata aia care pleca la drum cu banii de tren număraţi, care nu crâcnea atunci când era nevoită să străbată pe jos mai bine de 20 de kilometri, din Porumbacu de Jos, pentru a ajunge la baza potecii care urcă la Cabana Negoiu, de fata care mânca pateu din straiţă la greu, era în stare să-şi care „casa” în spinare câte o săptămână şi îşi uzase vechii bocanci de Clujana într-un asemenea hal, încât s-a trezit în plină tură că-i intră cuiele în talpă.

Fata aia nu mai există. Tanti Femeia care i-a luat locul strâmbă din nas că la cabane berea nu e rece, nu concepe să trăiască două zile fără hrană caldă, ţine cu tot dinadinsul să facă un duş fierbinte înainte de culcare, n-a mai dormit în cort de 4–5 ani şi urăşte cu înverşunare drumurile forestiere. Şi femeia asta nu va mai străbate niciodată creasta Făgăraşilor. Câte-un segment de creastă, hai fie, dar să urce să spunem la Suru şi să coboare la Urlea sau măcar la Sâmbăta, asta niciodată.

Nu-i vreo tragedie, a fost cumva o evoluţie/involuţie firească şi important e că am rămas aproape de munte. De Făgăraşii mei m-am îndepărtat însă puţin şi am momente când mă apucă nostalgia. Ca acum.

Dacă pe vremuri paşii mă purtau de câteva ori pe an spre crestele celor mai frumoşi munţi din România (părerea mea), acum au trecut aproape doi ani de când am dat pentru ultima oară ochii cu banda roşie. Sunt încă atâtea masive montane în ţară în care n-am ajuns deloc sau prea puţin, vreau locuri noi. Mi-a crescut şi bugetul între timp, de ce să nu recunosc, suficient cât să visez la călătorii către cât mai multe şi mai îndepărtate colţuri ale lumii, iar timpul liber a scăzut proporţional. Unde mai pui că-l gestionez tot mai prost. Sau am doar tot mai multă nevoie de zile în care să nu fac nimic altceva decât să mă mut din pat pe canapea. Şi înapoi.

Ultima întâlnire cu banda roşie a fost una scurtă, la sfârşitul verii lui 2012. Urâtă vară, africană de-a dreptul. Ţin minte că pândeam efectiv pe weather.com ziua în care temperaturile vor scădea în fine sub 30 de grade. În viaţa mea n-am aşteptat să se anunţe ploaie pentru a pleca pe munte. Atunci am făcut-o! Era luni, ploua şi se răcorise simţitor. Am plecat târziu după-amiaza spre Negoiu. Ne-am cazat la cabană. Probleme cu curentul electric, degeaba ai microhidrocentrală proprie dacă nu e apă. Doamna Mioara era disperată că nu are cu ce să spele aşternuturile şi lumea îi cere duşuri calde.

A doua zi am pornit spre creastă. Nu pe triunghi albastru spre Şaua Cleopatrei şi apoi spre Vf. Negoiu, cum o făceam de obicei, ci pe bandă albastră, pe Muchia Şerbotei, spre vârful omonim. Îmi place mai mult traseul ăsta decât primul, perspectivele sunt mai largi, atât spre vest, spre Vârfurile Scara, Ciortea, Budislavu, Suru, cât şi spre est, spre Custura Sărăţii, Strunga Ciobanului, Vârfurile Negoiu. Parcă şi urcuşul e mai lin. Doar spre final apar lespezile de piatră şi urcuşul se termină într-un scurt horn, înainte de joncţiunea cu creasta principală. Ca timp, cam tot aia e. Să tot fie vreo două ore jumate de urcat de la cabană.

Şi asta a fost tot. N-am mai continuat prin Custura Sărăţii spre Şaua Cleopatrei, aşa cum ne bătuse gândul la un moment dat odihnindu-ne pe Şerbota, ci ne-am întors la cabană pe acelaşi traseu.

Update:

Prostiile de mai sus le scriam duminică, alaltăieri. N-am apucat să le postez că nu-mi venea nicio idee cum să închei. Ei bine, ia uitaţi-vă unde m-am plimbat eu ieri, adică luni :). Şi încă inopinat, la cererea expresă a fratelui meu, care – culmea – manifestă pentru prima oară ever vizavi de mine dorinţa de a parcurge un traseu montan. Bun aşa. Şi nici măcar nu apucasem să mă jeluiesc că, după 16 ani consecutivi în care am semnat condica la Cabana Bârcaciu, căci despre ea e vorba, în ultimii 3 n-am mai dat pe acolo. 😀

Ioana

4 thoughts on “Dor de Făgăraşi

  1. TANIA

    Pe cat de nostalgic ai inceput(mi-ai indus si mie acea stare de”long time ago”):)) imaginea cu cei doi saint-bernard(sau nu?) odihnindu-se ,fara nici o grija mi-a adus o stare de :dolce far niente…:)) Frumos Ioana , si eu cred ca Fagarasii(!) au ceva aparte , si privelisti dar si grad de dificultate.Chiar daca spui ca acum preferi conditii urbane ,la o cabana din creierul muntilor ,sunt convinsa ca amintirile cele mai frumoase raman acelea, de la 20 de ani.Alea cu/fara griji si bani ,dar cu ceva mai mult timp!BRAVO IOANA ,astept in continare Argentinaaaa;)

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nici nu ştiu ce să spun, mă bucur la fel de mult şi de experienţele actuale. Era altfel,nu neapărat mai bine sau mai rău. Chiar n-aş mai putea sta 5 zile fără să fac duş, iar creasta cam asta ar presupune. Unde mai pui că aveam pe vremuri un tricou, “tricoul de vreme bună”, despre care ajunseserăm la concluzia că alungă ploaia. Mă punea lumea să-l port câte trei zile la rând :))). Până l-am aruncat în baie să-l spăl şi a crezut mama că e cârpă, în asemenea hal ajunsese. Mi l-a făcut bucăţi şi a şters praful cu el :((((((. Offff, să termin cu Turcia, abia am început. Nu pleaca Maradona nicăieri până atunci :-;

      Reply
  2. Adina

    Eu nu pricep cum de erau asa de absenti si indiferenti magarii aia!!! Sau ai facut poza cu zoom maxim si nu-ti simteau prezenta! :-)))

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.