Despre drumuri drepte, podeţe şi lacul lebedelor

Am doi prieteni buni, Adina şi Daniel, mari consumatori de mare şi îndrăgostiţi de tot ceea ce înseamnă Grecia. De ani buni mă tot ambiţionez să-i conving că muntele poate fi cel puţin la fel de frumos şi să le trezesc interesul pentru drumeţie.

După două plimbări până la Cabana Bârcaciu, mai că reuşisem. A urmat însă o ieşire în Munţii Lotrului, la Cabana Prejba, pe un traseu care şi pentru mine reprezenta o necunoscută. În locul celor 3 ore pe care le arăta indicatorul am făcut vreo 5 până sus, o bună bucată din traseu am mers pe un drum infect, proaspăt tăiat pentru nenorocitele alea de utilaje forestiere, am dat de zăpadă şi, pentru ca tortul să aibă şi cireaşă, de miros proaspăt de urs. Ce să mai, după aventura cu pricina mi s-a dat de înţeles not in so many words că ar cam fi cazul să-mi bag muntele într-un anumit orificiu. Sau toţi munţii, unul câte unul.

Nu mă las eu însă chiar aşa, cu una, cu două. Am stat cuminte câteva luni, am aşteptat să treacă primăvara şi vara, apoi am început să pistonez din nou. Hai, mă, ştiu eu un traseu, e uşooooor. Urcăm un pic până la cabană, maxim o oră şi jumătate, apoi mai mergem o jumătate, hai trei sferturi de oră pe nişte podeţe faine, până ajungem la o cascadă în golul alpin. Să vedeţi acolo peisaje! Şi e drept drumul ăla, jur că e drept! Eu am fost cu voi la mare, da???

Mai de voie, mai de nevoie, oamenii au cedat. Iar astăzi, când i-am sunat, mi-au dat voie să postez povestea, cu tot cu fotografii.

Am plecat aşadar într-o dimineaţă de octombrie (cred că acum trei ani) în formulă de 4 (Adina, Daniel, Radu, flăcăul lor, şi cu mine) spre Cabana Negoiu. Am lăsat maşina un pic mai sus de fosta carieră de marmură, pe Valea Râului Mare al Porumbacului, iar de aici am ajuns rapid, după vreun sfert de oră, la baza potecii marcate cu triunghi albastru.

Deci, cât facem până sus? O oră jumate, nu mai mult. Te juri? Mă jur. Ok, hai. Cam atât am şi făcut. Deci nu v-am minţit, da? Un moment oarecum amuzant a fost ăla în care un cuplu la vreo 60 de ani a trecut pe lângă noi ca vijelia într-un fel de nordic walking energic, sub privirile siderate ale unui Daniel care tocmai se gândea că prinsese viteză. :))

După ce tot drumul până la Negoiu (1546 m) le făcusem capul calendar, pălăvrăgind non-stop despre minunata potecă cu podeţe care urma să ne scoată pe curbă de nivel în golul alpin, în zona Pietrei Caprei, am poposit la cabană doar preţ de o cafea şi ne-am continuat drumul, tot pe triunghi albastru.

E chiar deosebită bucăţica asta de traseu, cunoscută şi sub numele de „Cărarea Zmeilor”. Niciodată până atunci n-o străbătusem doar de dragul de a o străbate, ci ca pe o etapă obligatorie în drumul către creastă. Aşa că, pentru prima oară, am avut cu adevărat ochi pentru Muchia Tunsului şi Strunga Ciobanului, pentru Valea Sărăţii, ba chiar am numărat şi podeţele, constatând că sunt nouă.

În spatele meu, veselie mare. Ce-aveţi, mă? Niciun răspuns, doar râsete care nu se mai opreau. Aaa, ba da, câte-un „Fi-ţi-ar drumul drept de râs!” aruncat înspre mine din când în când. Numai Radu, băiatul, mai simţea nevoia să-mi ia apărarea: „Hai, tu mama, că-i drept, cum ai vrea să fie?”

Aşa am ţinut-o aproape o oră, până am ajuns la intersecţia cu Pârâul Sărăţii, punctul terminus al drumeţiei noastre (mă rog, de fapt jumătatea drumului, mai trebuia să şi revenim la maşină). Iar eu tot nu aflasem care era motivul veseliei. Mă şi pipăisem pe drum de vreo 2-3 ori, mă gândeam să nu mi se fi rupt naibii pantalonii în fund sau ceva. :))

Abia în pauză au reuşit să mă dumirească. Printre hohote. Probabil că încercasem să le zugrăvesc traseul în cele mai vii culori şi să-l prezint într-un mod cât mai tentant posibil. Cert e că, în minţile lor, se crease imaginea unei alei dintr-un parc vienez, cu poduri boltite peste ochiuri de apă pline cu nuferi şi cu lebede. Şi cu muzică de fundal. Ceaikovski, de preferinţă. :)))

Hai că a fost frumos şi fără lebede. S-au întors acasă cu promisiunea că vor reveni şi vor înnopta la Negoiu pentru a se bucura în tihnă de Cărarea Zmeilor. Iar mie mi-au promis, mai cu jumătate de gură, că data viitoare încercăm să urcăm pe vârf. Iar, din câte ştiu eu, până în prezent niciuna dintre promisiuni nu a fost onorată. Da’ la anu’ nu mai scapă! Am zis! :>

Ioana

9 thoughts on “Despre drumuri drepte, podeţe şi lacul lebedelor

  1. TANIA

    Am intrat in povestirea ta atat de tare ,incat in poza a 9-a ,am recunoscut-o pe Odette , din Lacul Lebedelor:)). SUPERBE imagini ,cred ca si traseul a fost foarte frumos ,si nu greu daca observi lejeritatea in miscare a companionilor tai….;) Bravo Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Odette :)))). Io cu graţia mea de hipopotam :)))). Ai dreptate, traseul e şi foarte frumos şi lejer, trebuie doar să ai ochi pentru el. De obicei atunci când vrei să ajungi la Bâlea, la Călţun sau măcar pe Vf. Negoiu, nu prea se întâmplă lucrul ăsta. Mulţumesc, Tania :*

      Reply
  2. anda

    cat de simplu si usor pare totul citind..lol
    noroc ca mai exista oameni deosebiti pe lumea asta.. oameni care nu stau pe ganduri cand le vin idei de duca si se pun pe fapte..
    la mine ideile toate duc catre alt fel de munti .. de sarmale, chiftele si alte cele.. …am zis …..lol
    pupici ioana :*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Mi-ai făcut poftă de un munte … de cartofi prăjiţi :)). Dar parcă şi ăla merge mai bine după un munte de munte ;). Să ştii că n-am glumit, te aştept să vii să urcăm la Găujoara, poate te întorci acasă cu un saint-bernard :)). Mulţumesc, Anda, şi pup :*

      Reply
  3. Adina

    Prietenuta draga, drept e ca nu se compara traseul asta cu vreo Piatra Craiului, dar atunci cand auzi “drum drept” si “podete”, dupa doua ore de urcus, la ce altceva decat la o plimbarica usurica de relaxare a picioarelor obosite ai putea spera?
    Cat despre promisiuni, hai ca de atunci ne-ai mai incolonat de doua ori: Sambata si Stanisoara! Pai?

    Reply
    1. Ioana Post author

      Hai, fată, că vă plăcu, recunoaşte :)). Reformulăm: “drum destul de drept pentru o potecă de munte”. Bun aşa? Corect, corect, am mai luat-o de atunci de două ori la picior. Promisiunea se referea însă strict la Negoiu, da? Deci la anu’?!? Iar povestea pe blog o scrii tu data viitoare. Guest post 🙂

      Reply
  4. Pingback: Weekend fără ghiocei |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.