Continuare de aici.

Dimineaţa mi-am adunat bocancii de pe balcon fix la fel cum îi lăsasem în seara de dinainte: mustind de apă. Iar Şaua Caprei am urcat-o fix la fel cum o coborâsem cu o zi în urmă: ca pişatul boului. Cu spatele pe jumătate înţepenit, cu genunchi de mămăligă şi cu zero chef.

Intenţionam să ajungem până la Lacul Călţun (2135 m), urmând ca apoi, în funcţie de oră (frate-meu urma să vină să ne adune de la Bâlea pe la şapte seara), să decidem dacă mergem mai departe spre Vârful Negoiu (2535 m) sau ne întoarcem. Bine, se vor întreba cei care cunosc zona, dar ce-i veni nebunei să facă ocol prin Şaua Caprei dacă îi trebuiau Călţun şi Negoiu? Păi, simplu. Dacă la Călţun am mai fost, iar pe Negoiu mi-au călcat paşii de nu mai puţin de nouă ori, îmi lipsea tocmai bucăţica de creastă dintre Şaua Caprei şi Şaua Paltinului (2345 m). Asta pentru că, ori de câte ori m-am apropiat de ea pe bandă roşie, nu m-am putut abţine să cobor la Bâlea Lac. Pentru că ciorbă şi pentru că bere. Iar apoi, dacă era să urc înapoi în creastă, o făceam direct prin şaua opusă. În condiţiile date, porţiunea de bandă roşie dintre cele două şei devenise obiectivul principal al zilei. Ca să nu mai spun că simţeam o poftă nebună să urc Lăiţelul (2390 m), şi încă de două ori. Simţeam pe naiba. Deh, traume psihice din vremurile în care, dacă rucsacul tău nu cântărea măcar un douăjcinci de kile acolo, erai un prost.

Pe Vârful Iezerul Caprei (2417 m) am ajuns pe soare. Acolo m-am hotărât. Ştiam că pe Cosmin nu l-ar deranja prea tare ideea, aşa că l-am rugat să continue drumul singur. Eu aveam alte planuri. De multă, foarte multă vreme îmi doresc, tânjesc, visez la o zi întreagă în care să nu fac altceva decât să zac singură pe-un vârf de munte şi să scrutez depărtările. Sau să privesc, pur şi simplu, în gol. Fără presiunea timpului care se scurge, cu egoismul şi voluptatea specifice sălbaticilor, fără vreo nevoie de a împărtăşi.

Cel mai aproape de visul meu am fost acum doi ani, în Parâng. M-a alungat atunci după o vreme ameninţarea furtunii care se ridica din Valea Jiului, cu mult timp înainte să mă declar săturată. Un mix de fericire şi frustrare. Acum, la Bâlea, aveam din nou condiţii optime. Maşină care seara urma să mă ia „de la scară”, timp berechet, mai ales că nu m-aş fi îndepărtat la mai mult de o oră, hai două, de „civilizaţie”.

După plecarea lui Cosmin, am mai rămas o vreme pe vârf. Să cuget. În ciuda priveliştilor minunate, era evident că Iezerul Caprei nu e vârful „meu”, tot la câteva minute apăreau personaje noi în zonă. Mă gândeam să înaintez până spre Şaua Paltinului şi apoi să părăsesc traseul de creastă, lăsându-mă uşor către sud, sau să trec de şa şi să cobor o bucăţică spre Lacul Doamnei (1865 m). Apoi, să stau.

După cum ziceam, pe Iezerul Caprei era soare. Am avut chiar privelişte deschisă spre trapezul Viştea-Moldoveanu, care ni se ascunsese cu o zi în urmă. Când m-am ridicat însă să-mi continui drumul şi m-am întors către vest, mi-a venit să-mi smulg părul din cap la vederea norilor negri care se apropiau în viteză. Adio, vis frumos!

De-acum înainte aş putea lua lejer cu copy-paste fragmente din postarea anterioară. Doamne, dă să nu înceapă furtuna, Domnul a dat (pentru moment), dar a început în schimb o ploaie mocănească de toată frumuseţea, lasă că se opreşte, nu s-a mai oprit. Diferenţa constă în faptul că în prima zi n-am simţit nici frigul şi nici vântul. În cea de-a doua le-am simţit până în măduva oaselor.

Totuşi, de coborât nu-mi prea venea să cobor. Atâta timp cât mergeam, erau suportabile şi frigul, şi ploaia. Ajunsă în Şaua Paltinului, am avut chiar o tentativă să o iau înspre Călţun, mă gândeam că la un moment dat mă voi intersecta cu Cosmin, aflat pe drumul de întoarcere, şi vom reveni împreună la Bâlea. Noroc că mi-a dat Dumnezeu minte şi m-am întors după câteva sute de metri în şa, terorizată de ceaţă şi de vânt. Aş fi ajuns la Turnu Roşu fără să mă intersectez cu niciun Cosmin. Asta deoarece Cosmin, om normal la cap, coborâse de mult la Paltinu şi se întreba prin ce râpă o zăcea nebuna de nu mai apare. În plus, dacă aş mai fi zăbovit un pic în creastă, m-ar fi luat mama dracului la propriu. Din fericire, când s-a dezlănţuit cu adevărat furia naturii, eram deja aproape de cabană.

Cam asta a fost. Despre aglomeraţia de la Bâlea Lac n-am mai scris nimic, nici n-aş şti ce să scriu. Sau aşa, ca simplu indiciu: de la prânz, când am coborât, şi până la şapte, când a venit frate-meu după noi, am vânat în permanenţă o masă liberă la Paltinu să mâncăm şi noi o ciorbă, ca tot omul. Nicio şansă. Nici măcar una. Pe terasă nu se putea sta, bătea furtuna din toate direcţiile, camera o predaserăm dimineaţa, noroc că am apucat să punem stăpânire pe fotoliile de lângă buda restaurantului. 🙂

[Show slideshow]

Ioana