Planu-i următorul: ne trezim de cu dimineaţă, luăm autobuzul spre Agios Nikolaos, de acolo un alt autobuz până la Plaka (prin Elounda), unde abandonăm vehiculele rutiere şi trecem la cele navale, adică tocmim o barcă cu destinaţia Insula Spinalonga.

Zis şi făcut. De trezit, ne trezim devreme (Monica şi cu mine), la opt ne întâlnim la recepţia hotelului, la opt şi un sfert suntem instalate în autobuz, la nouă şi un minut debarcăm în Agios Nikolaos. Unde constatăm că autobuzul de Elounda/Plaka a plecat cu un minut mai devreme (la nouă, adică) şi că altul nu mai vine decât peste fix o oră fără un minut.

Nu-i bine! N-o să stăm acum cincizecişinouă de minute în autogară să prindem rădăcini. O luăm agale la pas, pe direcţia port. Mergem ce mergem şi ajungem deasupra unui lac. Aflăm că-l cheamă Límni Voulisméni şi că, în trecut, chiar avea statut de lac de apă dulce în care, zice-se, s-ar fi îmbăiat la vremea ei însăşi zeiţa Atena. Între timp nu mai e lac, ci mai degrabă lagună, a săpat marea până a ajuns la el şi l-a înghiţit.

Oricum ar fi, e prea frumos aici ca să plecăm aşa, pur şi simplu, mai departe. Găsim o terasă cu vedere, comandăm cafele, limonade, ceva mic dejun, să fie. Mai o gură de cafea, mai o privire spre lac, mai o poveste, timpul trece şi, la un moment dat, realizăm că nu mai avem neam şanse să prindem autobuzul ăla de Plaka. Dă-l încolo de autobuz!

[Show slideshow]

Lasă că mergem în port, or exista şi din Agios Nikolaos curse către Spinalonga, nu e ca şi cum insuliţa ar fi în celălalt capăt al lumii. Şi, într-adevăr, există. O navă mare şi lată care părăseşte cheiul la 12:30. Are şi ghizi în dotare, pentru circa jumătate din limbile pământului. Plătim biletul, 16 Euro. Ar mai trebui să plătim încă 8 – taxa de insulă – dar ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, e ziua internaţională a turismului şi, cu această minunată ocazie, intrarea e moca.

Cum avem circa două ore de pierdut până la îmbarcare, ne mai plimbăm pe faleză, mai luăm la pas câteva străduţe, mai bem o cafea. Agios Nikolaos pare un orăşel drăguţ, oarecum mai modern decât Heraklion, nu neapărat memorabil, totuşi. Adică, cine ştie, poate o fi, ca să dau verdicte ar fi trebuit să petrec ceva mai mult timp în el. Şi s-o fac cu ceva mai multă vlagă.

[Show slideshow]

În fine, revenim la vaporul care e deja plin ca naiba. Cu chiu, cu vai, prindem două locuri pe băncuţă, exact în dreptul budelor. Bine măcar că am sărit peste meniul zilei. Pornim. Acustica e proastă spre foarte proastă, microfonul bârâie, nu pricep mai nimic din ce vorbesc ghizii ăia. Nici măcar pe ăla de vorbeşte germană nu-l înţeleg, multă vreme trăiesc cu senzaţia că-i în olandeză sau gen ce grăieşte el pe-acolo. Asta în condiţiile în care, în principiu, germana sau româna, îmi e totuna.

Facem şi o băiţă cu apă de mare, dar nu pentru că am plonja noi de bunăvoie în supa albastră şi destul de agitată, ci pentru că vine ea la noi, tocmai la etajul vaporului. Totuşi, nu cred să fie de vină mult invocatul ciclon Zorbas. Mai degrabă e bou/beat cârmaciul, că prea se chinuie să taie toate valurile de-a latul.

În timp ce trecem pe lângă Elounda şi resorturile ei de lux, ghidul german tocmai povesteşte ceva despre nişte mori de vânt, dar nu-l înţeleg, evident, pentru că nu vorbesc olandeza. :))

[Show slideshow]

În fine, acostăm, după aproape două ore, la ţărmul Insulei Spinalonga, ceea ce cred că-i un pic pleonasm, că doar nu era să acostăm în larg. Am acum ocazia să aflu dacă ghidul german vorbeşte şi live, nu doar la microfon, tot în olandeză, dar n-am astăzi niciun chef să mă culturalizez. Văd că nici Monica n-are. Mult mai tentanţi sunt bolovanii şi pinii din vârful cetăţii veneţiene.

Aflăm (de pe wikipedia, nu de la ghid), că insula nu-i tocmai în mod natural insulă, că era iniţial legată de peninsula omonimă printr-o fâşie de pământ, dar că veneţienii i-au tăiat (whatever that means) în 1526 legătura cu pământul, din cine ştie ce raţiuni strategice. Tot veneţienii au început să construiască, jumătate de secol mai târziu, fortăreaţa ale cărei ruine le vedem şi astăzi.

În mod ironic, insula şi cetatea au devenit la sfârşitul secolului al XIX-lea loc de refugiu pentru otomanii cândva cuceritori. Turcii şi-au format aici propria comunitate, la adăpost de revoluţiile, rebeliunile şi revoltele populaţiei cretane care au condus, în cele din urmă, la declararea independenţei.

Probabil că cea mai cunoscută destinaţie a insulei e însă cea de colonie de leproşi (1903-1957). În toată povestea asta, cel mai mult m-a mişcat faptul că ultimul locuitor al insulei, un preot, a părăsit Spinalonga abia în 1962, pentru că nu s-a putut da dus fără să le facă toate părăstasele cuvenite după rânduiala greco-ortodoxă celor morţi în lazaret. Adică, oricât ai fi tu de ateu declarat şi de pornit împotriva popimii, parcă tot te impresionează câte-un duhovnic din ăsta care chiar îşi ia meseria în serios. Oare Dani al nostru, şefu’ suprem, cum ar fi procedat? 😀

Ne ia cam o oră şi un sfert să înconjurăm cetatea, să ajungem în vârful ei şi să ne plictisim de pini, cactuşi, bolovani şi panorame. Coborâm în speranţa că, la intrare, or exista oareşce restaurante, terase, alea. Nu există. Doar un chioşc cu băuturi reci. Probabil că un restaurant n-ar îndeplini cerinţele igienico-sanitare aici, în pustietate, altfel nu-mi explic. Nu de alta, dar, la o asemenea afluenţă de turişti, un restaurant ar merge de-ar rupe. Sau chiar mai multe restaurante.

[Show slideshow]

Mă mulţumesc, volens-nolens, cu un café frappé de toată jena. Apropo, a băut careva vreun frappé în Grecia, la mama lui adică, care să fie ce trebuie? Că eu, una, numai chifle am nimerit. Apoi aşteptăm plecarea. Care nu mai vine. Pentru că, evident, dintre atâţia şi atâţia covaporeni, tot s-au găsit vreo zece care să uite de ei prin cetate.

Se porneşte şi vaporul vieţii într-un final. Parcă – contrar uzanţelor – mi se pare mai scurt drumul de întoarcere. Ceea ce nu-i rău deloc, că am o foame-n mine de sunt pe cale să mă apuc de ronţăit bucăţi de babord. Odată revenite în Agios Nikolaos, o tăiem glonţ spre terasele din centru.

Consider că am destul loc în stomac pentru două feluri de mâncare. Şi pentru dolmathakia (sarmale greceşti în foi de viţă, umplute cu orez), şi pentru creveţi saganaki. Sunt bune amândouă de-ţi pierzi minţile, dar seara devine cu adevărat distractivă când chelnerul se opreşte radios la masa noastră ca să mă felicite sincer că mănânc creveţii precum grecii adevăraţi. Adică cu mâinile înfipte în sos până la coate, presupun. :))

[Show slideshow]

Ioana