Cel mai greu urcuş…

Să nu vă gândiţi că cel mai greu urcuş din viaţa mea s-a întâmplat undeva pe munte, că nu-i cazul. Se făcea că eram la „poalele” unei pensiuni de lângă Cabana Plaiul Foii şi trebuia să urc fix un etaj pentru a ajunge să fac dracului un duş şi să-mi hodin oasele obosite după nu mai puţin de 17 (şaptesprezece) ore – hai bine, 16 jumătate – de traseu. Stăteam deja de vreo 5 minute în capătul de jos al scărilor, îmi venea să urlu şi mă întrebam dacă n-ar fi mai simplu să încerc să le urc în mâini. Da, bine, fac un pic pe nebuna, dacă m-ar fi alergat ursul aş fi luat-o cu siguranţă la goană pe scările alea, însă ceea ce vreau eu de fapt să spun este că nici ninsorile din iulie, nici fulgerele căzute în imediata mea apropiere, nici o noapte întreagă petrecută în pădure, pe furtună, fără să am cea mai vagă idee unde mă aflu (asta după ce-mi pierdusem cortul pe drum), n-au reuşit să-mi facă nervii tăiţei precum un amărât de indicator care mi-a ieşit la un moment dat în cale.

Dar, să începem cu începutul. De ceva vreme ne tot propuneam – eu şi Cosmin – să parcurgem Creasta Sudică a Pietrei Craiului. Aveam însă o mică problemă, pe mine sau, mai exact, claustrofobia tâmpită din dotarea subsemnatei. Am senzaţia că am mai spus-o, nu îndrăznesc să intru într-un refugiu de creastă nici măcar ziua în amiaza mare, iar dormitul la comun e exclus din start (ultima experienţă în sensul ăsta am trăit-o chiar la Curmătura, în Piatra Craiului, când, după un atac de panică în prici şi făcut potecă în jurul cabanei toată noaptea, a doua zi am dat-o în leşin undeva pe Brâul Ciorânga Mare). Mai aveam, ce-i drept, şi varianta cortului (unde simt, totuşi, că mai am aer cât de cât), dar în ultimii câţiva ani m-am cam domnit. Perspectiva de a campa într-un loc fără apă, ciorbă fierbinte şi bere rece nu mi se părea deloc ofertantă.

Ca să nu mai divaghez aiurea, singura variantă plauzibilă mi se părea parcurgerea traseului în circuit, cu plecare din Plaiul Foii şi sosire tot acolo, într-o singură zi. Bun. Acum venea însă marea întrebare: cât ne va lua traseul? Şi, chiar mai important, a doua întrebare: vom fi în stare să-l terminăm într-o zi?

Parcursesem personal doar bucata de traseu dintre Şaua Grind şi Plaiul Foii, în coborâre, pe furtună, şi eram convinsă că e mai uşor să urci decât să descaţeri lanţurile, aşa că nu putea să ne ia mai mult timp la urcare. În rest, mă aflam pe teren virgin. M-am apucat de gugălit, pentru a vedea ce are lumea de zis în sensul ăsta. Mi-a trecut repede. Nu ştiu de ce am senzaţia că e plin internetul de indivizi care fac un traseu în, să spunem, 12 ore, se gândesc că, de fapt, din cele 12 ore, două au fost pauză şi că, până la urmă, e mult mai mişto să scrii că l-ai făcut în 8 ore, dă mai bine aşa. După care stau şi tremură să nu vină altul să le comenteze că el l-a făcut în 6. Şi, ca să fim bine înţeleşi, nu m-am băgat să caut pe site-urile celor care-ţi termină MPC-ul zâmbind a plictis, că nu-s chiar dusă cu capul. Cu alte cuvinte, am dat peste informaţii destul de contradictorii, din care nu prea ştiam ce să selectez.

În cele din urmă am ajuns la concluzia că ne-ar lua vreo 14-15 ore cu pauze cu tot. Logica era următoarea: până în Şaua Grind maxim 6 ore, incluzând pauza de masă, 4 ore pe creastă până în Şaua Funduri, în timp ce coborârea pe Marele Grohotiş şi pe sub Umeri o estimam undeva la cel mult 5 ore.

Bun, hai că merge. Am ales bine ziua, una dintre cele mai lungi din an (sfârşit de iunie), am ales însă prost anul (2012, da, da, ăla în care, atunci când Busu anunţa că se răcoreşte, temperaturile scădeau dramatic de la 39 la 37 de grade).

Ne-am cazat la o pensiune de lângă Cabana Plaiul Foii (cred că Pensiunea Panorama, sper să nu mă înşel şi să laud altă pensiune, că de lăudat chiar merită lăudată) încă de vineri, urmând ca sâmbătă dimineaţa să facem ochi pe la 4 (cel puţin eu, cafengista cu tendinţe maniacale) şi să o luăm din loc pe la 5. N-a ieşit chiar aşa, dar, oricum, am purces la drum înainte de 6 dimineaţa, pe traseul marcat cu bandă roşie.

Era răcoare, se anunţa o zi frumoasă (mă rog, pentru ăia care aveau o baltă prin preajmă, pentru restul lumii doar o zi caniculară), iar drumul forestier l-am parcurs aproape moţăind încă. Nici pe urcarea spre Refugiul Şpirla (1414 m) n-aş afirma că eram complet trează, înaintam aproape mecanic, dar destul de eficient, având în vedere că am câştigat vreo 20 de minute faţă de timpul estimat. Ne-am oprit la refugiu pentru micul dejun. Eu – doar o nouă cafea şi o pastilă de dextroză – încă nu mă simţeam în stare să înghit mâncare adevărată.

Am părăsit refugiul după aproape două ore de la plecarea de la pensiune, continuându-ne drumul pe bandă roşie spre arcadele de piatră de La Zăplaz (1698 m). După cum ziceam mai sus, am mai fost cu ani în urmă pe aici, dar, după ce fulgerele şi ploaia torenţială mă terorizaseră încă de pe Vf. La Om (2238 m) şi apoi pe toată corobârea pe Drumul lui Deubel, chiar nu mi-a mai ars să mă uit în dreapta şi-n stânga, astfel încât acum aveam pentru prima oară ochi pentru impresionantele găuri săpate de natură în stânca de calcar, adevărate porţi către cer.

Aici apar şi primele lanţuri, ca o avanpremieră la ceea ce avea să urmeze: Drumul lui Deubel sau La Lanţuri, marcat pentru prima oară în 1887 de către entomologul braşovean Friedrich Deubel, despre care se spune că ar fi cel mai dificil traseu marcat din Carpaţii Româneşti. Acum ce să zic, aşa oi fi gândit şi eu atunci, la coborâre, la urcare însă şi pe vreme bună, semicăţărarea printre muchii şi ţancuri, vâlcele cu grohotiş şi brâne înierbate, cu imenşii pereţi verticali în faţă, e pur si simplu o plăcere. Parcă a existat la un moment dat o traversare laterală înaintea căreia am simţit nevoia să spun în gând un „Doamne ajută”, în rest zen, zen şi iar zen.

În poieniţa de la intersecţia cu Brâul de Mijloc am solicitat o pauză de ţigară. Când colo, ce să vezi? La câţiva metri de noi, ascunsă parţial după o stâncă, capra neagră. Ne gândeam că se va speria şi va fugi. Da de unde! Stăteam cu aparatul pregătit să surprind momentul în care o va lua la goană, dar terminasem de mult ţigara şi ea nimic. În fine, după alte câteva minute s-a milostivit de noi şi a decis totuşi să se ridice, plecând tacticoasă în treaba ei.

În curând am ieşit în creastă, în Şaua Grind (2206 m). Înainte de a face ochii roată, prima privire am aruncat-o către ceas. Mă temeam ca cele două pauze destul de consistente (de la Şpirla şi cea cu capra) să nu ne fi întârziat prea tare. Vreo cinci ore de la plecare. În capul meu, făcuserăm deja mai bine de o treime din traseu şi, tot în capul meu, ne încadram lejer în graficul de timp. Chiar mă bătea gândul să facem un ocol pe Creasta Nordică şi să urcăm şi pe Vf. La Om. Până una alta mă ajunsese însă şi pe mine foamea, aşa că m-am trântit la câţiva metri de Refugiul Grind II şi m-am apucat să balotez. După mâncare trebuia să-mi fac şi un pic de siestă, aşa că, până la urmă, pauza a durat aproape o oră. Drept care, am hotărât că mai avem totuşi drum lung în faţă şi că revederea cu Piscul Baciului trebuie să mai aştepte.

Am părăsit banda roşie şi am apucat-o pe bulină roşie spre Şaua Funduri. Peisaje fantastice în stânga, peisaje fantastice în dreapta, peisaje fantastice în faţă. La fel şi în spate, doar că, pe prima bucată de creastă, poteca e atât de îngustă şi aeriană, încât parcă aveam o reţinere să tot întorc capul, mi-era că-mi pierd naibii echilibrul. Am văzut că există ceva dispute dacă e mai grea Nordica sau mai grea Sudica Craiului. Mie personal mi se pare Creasta Sudică un pic mai dificilă, tocmai din cauza acelor porţiuni expuse de la început. Chiar nu ţin minte ca pe Creasta Nordică să mă fi gândit vreun moment că m-aş putea dezechilibra. În plus, oricât de minunat ar fi traseul – şi este – după vreo 3 ore de hâţa-fâţa-n sus şi-n jos vârf-şa-vârf nu ai cum să nu te întrebi în sinea ta: când dracu mai vine Şaua Funduri aia?

Chiar şi aşa, parcursul de creastă a fost frumos, frumos, frumos. Mă simţeam perfect, câţiva norişori mai acopereau soarele, care altfel ne-ar fi tâmpit de cap, şi, în plus, vântul de creastă nu ne lăsa să suferim de căldură. Ne-am oferit timp suficient pentru a admira peisajele de vis, pentru a căuta cu privirea în zare caprele negre şi în apropierea potecii florile de colţ şi garofiţele endemice. Şi din punctul ăsta de vedere, Creasta Sudică îmi place mai mult decât cea nordică: e mult mai puţin populată. Pe Creasta Nordică mie, uneia, nu mi-a fost dat să văd floare de colţ în potecă. Aici, da!

În fine, după ce-am trecut de Vârfurile Grind (2210 m), Lespezi (2.142 m), Pietrei (2.098 m) (mai sunt câteva, dar chiar nu le ştiu numele) şi într-un final de Vf. Funduri (2.018 m), am ajuns în Şaua Funduri, capătul crestei, la circa 9 ore de când plecaserăm din Plaiul Foii. Mă simţeam încă destul de proaspătă, iar când am văzut săgeata indicatoare m-am înveselit brusc: Spre Cabana Plaiul Foii, prin Valea Urzicii şi Tămăşel, 4-5 ore (triunghi albastru).

Nu-s prea prietenă eu cu coborârile, apoi era totuşi evident că efortul îşi va spune la un moment dat cuvântul (mă şi vedeam cu cocenii tremurânzi pe grohotişul instabil :)), aşa că am încercat să-mi şterg din minte cifra 4, spunându-mi că în 5 ore voi avea pe masă la Plaiul Foii meniul meu şoc după ture extra-lungi: ciorbă de legume, cafea, bere, ceai/cola (dacă mi-e frig – ceai, dacă sunt praf – cola) + ciocolată.

După o nouă pauză de refacere şi alimentare de circa jumătate de oră, am pornit la vale. Am trecut cu bine peste cele câteva săritori întâlnite pe coborârea abruptă până La Prepeleag, am scăpat şi de zona de grohotiş în coborâre. De aici înainte, drumul se desfăşoară aproape orizontal la baza abruptului vestic al Pietrei, prin zone de grohotiş alternând cu pâlcuri de pădure. Teoretic, de departe cea mai uşoară porţiune din întregul traseu. Asta până când, după aproape două ore de când începuserăm coborârea, înainte de Ceardacul Stanciului, am zărit de departe un indicator. În timp ce ne apropiam de el, am început să licităm: Ce zici, cât mai e? 2 ore. Eu eram mai sceptică. Hai 3. În sinea mea speram însă la două şi jumătate, voiam doar să nu fiu prea dezamăgită dacă ar fi fost totuşi trei.

Când am ajuns la indicator, şoc şi groază. Mai bine nu vă spun ce a fost la gura mea când am văzut scris, parţial negru şi parţial roşu pe alb, mare şi citeţ: Plaiul Foii 4 h 30 min. Cum morţii mă-sii acum două ore erau 4-5 ore şi acum după, evident, tot două ore mai sunt 4 ore jumate?????

Hai, măi, poate săgeata de sus avea dreptate. Niciun hai, măi, dintr-odată mă chinuiau bocancii, mă dureau genunchii şi tocmai realizasem că mă bate soarele în cap ca dracu şi că sunt peste 30 de grade afară. Pe bune acum, figura asta nu i-o faci unuia care merge de aproape 12 ore. Tre’ să fie o peşteră prin zonă, mă bag acolo la răcoare şi nu mai ies. Am zis!

Chiar era bine în Peştera Stanciului, aproape prea bine ca să mai ieşi în soarele dogoritor. Mă consolam cu gândul că la un moment dat va apune naibii (ce consolare, să ajungi să-ţi doreşti să te prindă noaptea pe traseu …). În ciuda faptului că aş fi dat orice să-mi arunc bocancii şi să încalţ o pereche de adidaşi, picioarele îmi erau totuşi într-o stare mai bună decât psihicul şi continuau să înainteze, chiar dacă mai degrabă în silă.

Cel mai tare mi-e ciudă că nu m-am bucurat deloc de traversarea Marelui Grohotiş şi de Umerii Pietrei Craiului, prea mi se luase cu totul de la săgeata aia indicatoare. A fost un singur moment în care mi-a revenit zâmbetul pe buze, când, în zona Marelui Grohotiş, ne-am trezit faţă în faţă cu un ciopor întreg de capre negre, inclusiv vreo 2-3 ieduţi. Caprele au bătut în retragere, dar un ţap, aflat fix în potecă, m-a lăsat să mă apropii la nici doi metri fără să se sinchisească de mine. Chiar m-am întrebat dacă nu cumva are de gând să mă atace. Cred că-l înnebunea şi pe el căldura, altfel nu-mi explic halul ăla de miserupism.

Până la urmă, am făcut mergând în dorul lelii şi cu sictir maxim vreo 5 ore de la indicatorul cu pricina, noaptea ne-a prins doar pe drumul forestier, am reuşit să ajung la destinaţie fără să mor de sete (chiar mă gândisem bine când am luat cu mine 3,5 litri de apă), la Plaiul Foii nu-ţi mai dădea nimeni ciorbă la ora aia, am stat pe balcon vreo două ore până să reuşesc să mă mobilizez să intru sub duş, iar a doua zi aveam febră musculară, şi nu orice febră musculară, ci febra vieţii.

Mă tot gândesc care ar fi concluzia, dar cred că de fapt n-am de tras nicio concluzie. Aşa că mă opresc aici.

Ioana

6 thoughts on “Cel mai greu urcuş…

  1. TANIA

    Ce traseu…..sport-extrem,nu alta!! Mi- a fost teama sa ma uit prea atent la pozele cu tine ,alpinista:CURAJOASA! Dar ,asezandu-ma mai bine (si in siguranta:))) in fotoliu,am admirat frumusetea peisajelor!!Asa cum ti-am mai spus (cred) ,ai si talent fotografic…ai surprins imagini superbe ,macar a meritat efortul tau si nervii cauzati de “acuratetea” indicatoarelor .Concluzia ,pe care tu n-ai mai scris-o ,este ca stii sa-ti petreci timpul intr-un mod absolut fabulos ,si ramai cu amintiri minunate ! Bravo Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nu-i chiar alpinism, e un traseu minunat, doar că e foarte lung. Şi tâmpenia e că te pregăteşti psihic pentru o anumită durată. Dacă m-aş fi gândit de la început că voi face 7 ore pe coborâre sau măcar dacă în Şaua Funduri scria 7 ore până jos, n-avam nicio problemă. Aşa în schimb când am văzut cel de-al doilea indicator am reacţionat ca un copil căpos căruia i-ai luat jucăria :))). Mulţumesc :*

      Reply
  2. Adina

    Ia sa-i vad pe sprinteneii aia de la Negoiu sau de la Stanisoara, cum ar trece pe langa tapul din poteca!!! :-}}

    Reply
    1. Ioana Post author

      Io cred că ăia de la Stânişoara văzuseră de fapt ursul înaintea noastră, de aia goneau aşa :)))

      Reply
  3. Ioana

    Ce poveste savuroasă, cu toate „chinurile” de pe drum! Aşa o să-ţi aminteşti fiecare hop (la propriu şi la figurat)… 🙂
    Pe partea cu Paliul Foii şi Lanţurile am ajuns doar până la La Zaplaz – ploaie, lipsa de timp, ale alea.
    În schimb, sudica am „bătut-o” chiar acum o săptămână, de la Şaua Funduri la La Om, de simţeam – la fel ca tine – că nu mai ajung la final. Şi da… porţiunile acelea de echilibru sunt ucigătoare – îmi venea să o iau de-a dreptul pe burtă!
    Mie-mi spui de coborâri?! Le urăsc!!! Eu vreau să urc tot timpul! 🙂
    O capră neagră am văzut şi noi, dar fugitiv, nu am apucat să scot aparatul.
    Mmmmm… Iar dacă nu mănânc dimineaţa, indiferent când m-aş trezi, sunt terminată!
    P.S. De când merg în drumeţii cu un grup mai mare, nu am dormit niciodată la comun până acum 🙂

    Reply
    1. Ioana Post author

      Mulţumesc, Ioana! Ajungeţi voi şi pe creasta nordică, nu-mi fac griji pentru asta :). Eu urăsc coborârile pentru că întotdeauna se lasă cu unghii negre :)). Habar n-am ce fac greşit, s-ar putea să fie laba piciorului meu de vină, e lungă ca dracu (42 port la bocanc, bine, sunt şi o namilă de aproape 1,80 :D), în schimb e subţire, prea subţire pentru încălţările pe care le găsesc la mărimea asta, şi îmi cam joacă piciorul în toţi bocancii, oricât aş strânge la ei. Păi na, nici noi nu dormeam în prici decât dacă nu aveam altă opţiune. Doar că, în timp, claustrofobia mea a devenit tot mai nasoală, astfel încât prefer să stau acasă decât să mă mai supun la chinuri care, până la urmă, îmi pot pune în pericol chiar şi viaţa. Şi mai intervine şi nevoia de confort, se pare că şi ea creşte odată cu vârsta :).
      Sper să ajung şi eu în sfârşit undeva pe munte, mi-e dor de nu mai pot, am fost în Deltă acum trei săptămâni şi de atunci nu-s om, mă ucid durerile de spate, aşa că înot mult şi în rest pauză. Va trece şi asta, am zis!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.