Cascada Scoruş, Valea Latoriţei, Lacul Petrimanu, Curmătura Olteţului

Cea de-a doua zi petrecută în munţii dintre Olt şi Jiu a început prost. N-a mai dat cu fulgere, nici măcar cu apă din cer ca în ziua precedentă, în schimb din primul punct de pe ordinea de zi s-a ales praful şi pulberea.

Long story short, eram într-o perioadă cam de apogeu în materie de dureri de spate, situaţie în care, pe lângă că-s ciufută de nu te poţi înţelege cu mine, încerc să evit traseele lungi şi, mai ales, pantele infernale care au prostul obicei de a-mi înfige zeci de cuţite în picior, pornind din şold şi continuând până în călcâiul stâng.

Drept care, am zis să profităm de maşina de teren şi de drumurile forestiere care împânzesc munţii din zonă şi să încercăm să ajungem motorizat cât mai aproape de Stâna din Târnovu (Munţii Căpătânii), urmând să o luăm la pas doar în golul alpin. Nu mai ştiu dacă stâna era din Târnovu Mare sau Mic, oricum n-are nicio importanţă pentru că n-am ajuns nicăieri. Drumul era blocat cu bolovani. Mai trist e că acei kilometri de drum forestier care începuseră să se adune, cu hurducăielile de rigoare cu tot, ajungeau să se contabilizeze fix în discurile mele paradite, mai rău decât ar fi făcut-o probabil un ultramaraton.

Am lăsat prin urmare Târnovul pe altă dată şi am trecut la planul B: Cascada Scoruş (Cascada lui Ciucă). S-a dovedit a fi reuşita zilei. Un traseu scurt şi tare făinuţ care porneşte din zona comunei Malaia, marcat cu bulină roşie, cu un urcuş de circa o oră, mai prin apă, mai pe lângă ea.

Sunt câteva traversări ale râului care, teoretic, se execută pe buşteni. Practic, buştenii nu prea existau sau fuseseră înlocuiţi cu nişte vreascuri ude pentru care îţi cam trebuia echilibrul Nadiei Comăneci pe bârnă, gen. Noroc că avea Alin o pereche de sandale pe care le-am folosit cu rândul, altfel nu ştiu dacă mă încumetam să „mă” risc pe crenguţele alea. La fel cum nu m-aş fi încumetat probabil, din motivele mai sus amintite, să trec râul încălţată în ghete şi să rămân cu ele ude în picioare până la sfântu-aşteaptă. Să trec desculţă peste pietrele alea ascuţite, nici atât.

Despre cascadă, „descoperită” (de fapt, băgată în seamă) abia acum câţiva ani, am tot citit că s-ar dori omologarea ei drept cea mai înaltă cădere de apă din România. Sincer, n-am prea priceput de unde până unde. Nu e ca şi cum n-ar fi frumoasă, e frumoasă foc, dar de aici şi până la a-i atribui calitatea de „cea mai înaltă” mi se pare cale lungă. O mai exista vreo treaptă superioară care nu-i vizibilă de la locul de belvedere, nu neg nici posibilitatea asta, însă Cascada Cailor e, din câte-mi amintesc, totuşi altceva. În fine, să le măsoare şi să le compare alţii, mie mi-a priit plimbarea până acolo şi înapoi, deci nu se lasă cu reclamaţii.

Lucru care nu se poate afirma despre ultima parte a zilei. Nu ştiu ce-o fi fost în capul meu de m-am înhămat la alţi douăzecişinuştiucâţi kilometri de drum forestier, mai întâi pe Valea Latoriţei până la Lacul Petrimanu, de acolo în urcuş spre Curmătura Olteţului. Nici măcar nu mai ţin minte ce aveam de gând să facem, de fapt, din Curmătura Olteţului. Tot ce-mi amintesc sunt durerile de spate şi panica care mă luase în stăpânire. Panică legată de o posibilă întoarcere în anul de graţie 2015, ale cărui ultime 7 luni le-am petrecut, cu mici întreruperi, dând ture de cartier noapte de noapte, undeva între orele 3 şi 4. De durere.

Vestea bună e că acea odioasă posibilitate nu s-a concretizat. Adică, na, n-am primit o coloană nouă şi intactă, nici nu-mi fac iluzii că îmi aduce Moş Crăciun una de rezervă, dar perioadele în care apar durerile au devenit previzibile, nivelul lor de intensitate a scăzut simţitor, la fel şi cantitatea de antiinflamator necesară ca ele să dispară cu totul. A rămas practic mai mult frustrarea legată de activităţile fizice care obişnuiau să-mi definească timpul liber şi care, ce să vezi, au dispărut încet-încet de pe ordinea de zi. Cu toate că, dacă e să fiu sinceră, de unele dintre ele începusem să mă plictisesc încă dinainte ca spatele să-mi zică stop. Deh, poate că e şansa mea ca acum, la bătrâneţe, să încep să devin intelectuală. 😀

Mbon, am dat destul din casă, să revenim la excursia noastră, zic. Eram deci în maşină, începuserăm urcuşul către Pasul Curmătura Olteţului (1615m), graniţa dintre Munţii Căpăţânii şi Parâng. Am depăşit cu greu o turmă de oi, eu nu-mi mai găseam locul pe scaun, mai aveam un pic şi o luam razna. De fapt, cred c-o luasem deja. Cert e că, la un moment dat, l-am pus pe Alin să tragă pe dreapta, hotărâtă să parcurg  pe jos cei 3-4 kilometri rămaşi până în pas. Ceea ce s-a şi întâmplat. Evident că, în condiţiile date, ăsta ne-a fost tot traseul: până în curmătură şi înapoi. Bine şi-aşa.

Ioana   

8 thoughts on “Cascada Scoruş, Valea Latoriţei, Lacul Petrimanu, Curmătura Olteţului

  1. Tania

    O fi / n-o fi cea mai înaltă,dar este foarte frumoasa! Tura asta, n-ai avut apa de sus 😆, o aveai pe jos😥. Peisaje superbe! Nu urmează și ceva cu / pe zăpadă? Că doar nu închei anul 2018 așa!?🤔 Pupici,Ioana😘😘

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nema zăpadă! Până prin februarie, când mai creşte ziua, slabe şanse să mă apuce vreun dor de ducă. Oricum, la ce ritm de postat am, dacă ar fi să merg acum la munte, ai citi despre excursia mea cam anul viitor, de Crăciun. :)) Va trebui să te mulţumeşti în lunile următoare cu ciclonul Zorbas. 😀

      Reply
  2. Tania

    Și dacă pe Nopteasa, cineva (nu spui cine, persoana importanta) , dorea scara rulanta😅😅, eu as urca doar daca m-ar aștepta la capătul traseului, Moș Crăciun🤔. Am un sac de dorințe, cereri, speranțe, și n-am cui sa îl dau😆😆!Bonus, as da și facturile😅!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Pfff, dacă-ţi dai întâlnire cu Moş Crăciun, vin şi eu. Eu nici măcar nu vreau cadou, doar să-mi ia facturile de pe cap! Am fost săptămâna asta la ANAF să-mi plătesc regularizarea pe 2017 şi impozitul în avans pe 2018, traumatizant! 😀
      Cererile şi speranţele nu cred să aibă puterea Moş Crăciun să le rezolve…
      Pup, Tania! :*

      Reply
          1. Ioana Post author

            Cam da, chiar nu contează mărimea.:) Dintre cascadele noastre, de departe cea mai frumoasă mi se pare cea a Beuşniţei, din Banat, care nu se laudă nici cu înălţimi ameţitoare, nici cu vreun debit nebun. Dar e frumoasă de-ţi dau lacrimile în faţa ei!

  3. Pingback: La poalele Munţilor Şureanu – Cheile Băniţei şi Peştera Bolii | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.