Cappadocia – Viaţa după baloane

Se pare că există viaţă şi după baloane :)). Nu, scurta şedere în Cappadocia nu s-a încheiat apoteotic în aer sau măcar imediat după coborârea la sol. Şi nici nu mi-e dat să-mi fac somnul de frumuseţe după o noapte în care, oficial, m-am trezit undeva în jurul orei două, iar neoficial abia dacă am reuşit să aţipesc chinuit pentru câteva momente.

Când şoferul de la Atlas Baloons ne-a depus la hotel, mă simţeam încă plină de energie. După o oră, în care m-am ferit de pat ca dracu de tămâie, sunt un zombi. Şi un pachet de nervi. Plecăm odată??? Plecăm. Spre unul dintre oraşele subterane ale Cappadociei.

Oraşul subteran Kaymakli

În Cappadocia există un număr impresionant de „orașe” subterane. Au fost deja descoperite 36 de asemenea aşezări umane, iar numărul lor ar putea creşte. Doar o mică parte a fost explorată, o şi mai mică parte e accesibilă turistului de rând. De fapt, nici nu ştiu de ce oi fi pus termenul de oraşe între ghilimele; am citit undeva că cele mai mari dintre ele ar fi putut găzdui chiar şi până la 30.000 de oameni.

Se presupune că oraşele au fost săpate parţial de către hitiţi, încă din mileniul 3 î.e.n. Sunt voci care merg şi mai departe, susţinând că hitiţii le-ar fi găsit gata săpate. Au fost apoi extinse de primele comunităţi creştine, care – urmărite şi prigonite de către romani – căutau refugiu aici. N-aş şti să spun dacă, iniţial, aşezările s-au dorit a fi refugii, sau dacă, pur şi simplu, se sapă atât de bine şi de uşor în tuful vulcanic, moale, aerat şi trainic, încât era mai la îndemână să sapi în jos decât să construieşti în sus.

Kaymakli, oraşul pe care îl vizităm, are nu mai puţin de opt etaje, dintre care vreo patru accesibile publicului, şi e un labirint de încăperi şi tuneluri/ganguri, care devin din ce în ce mai înguste şi mai joase pe măsură ce cobori. La etajul superior sunt (mă rog, nu mai sunt de multă vreme) grajduri şi depozite, la următorul etaj locuinţe şi un fel de biserică cu două abside. Coborând în continuare, dai de morminte, ateliere, o bucătărie, alte spaţii de depozitare. Eu nu mai ajung însă până acolo.

Undeva între etajele 2 şi 3 rămân blocată într-un gang minuscul, în care până şi un pigmeu ar trebui să treacă la mersul piticului, având în faţă un fund şi în spate un nas, ambele blocate şi ele. Până aici mi-a fost! Încep să transpir instantaneu şi simt cum mi se pune ceaţa pe creier, în timp ce caut disperată o soluţie să ies de acolo până îmi mai pot controla cât de cât atacul de panică. Doamne, dă-mi o forţă mare!

Habar n-am cum am scăpat din menghina aia. Sper doar să nu fi rănit pe careva. Trebuie să ies rapid la lumină. Mă iau după săgeţile albastre care mă ghidează spre ieşire. În mod bizar, de îndată ce scap de aglomeraţie şi rămân singură, mă simt perfect, cu toate că spaţiile au rămas la fel de înguste. Ciudată şi claustrofobia asta a mea! Mai că aduce a antropofobie.

Chiar mă opresc să studiez o „uşă glisantă”, care mi se pare cel mai interesant obiect din întregul sit. Uşile astea sunt de fapt nişte discuri din piatră cu diametre de 1,5-2 m şi o grosime de până la jumătate de metru, greutatea lor putând atinge chiar şi 500 kg. Toate au o gaură în mijloc, un vizor cum ar veni. Doar că gaura e suficient de mare pentru ca, atunci când nu le convenea musafirul, cei aflaţi înăuntru să rezolve cazul trimiţându-i o săgeată în întâmpinare sau împroşcându-l cu ulei fierbinte.

Gata, sunt afară. Şi, în secunda doi, sunt pe o terasă din apropiere, cu o cafea turcească şi un fresh de rodii în faţă, cu ochii pe ieşirea din oraşul subteran, urmărind oarecum amuzată alte câteva „abandonuri” înainte de vreme ale colegilor mei de excursie.

Muzeul în aer liber Göreme

Complex monahal. O sumedenie de bisericuţe, capele şi chilii rupestre, majoritatea datând din secolele 10-11. Picturile din interiorul bisericuţelor sunt impresionante, unele executate direct pe piatra vulcanică, altele pe tencuială. Dar sunt prea multe pentru mine. Fotografiatul e interzis în interior, lucru cu care de altfel sunt de acord, din păcate însă nici să staţionezi înăuntru nu prea poţi. Sunt înguste spaţiile, se înaintează practic în şir indian, în timp ce afară alţii şi alţii aşteaptă să intre.

Trec ca vodă prin lobodă prin vreo cinci bisericuţe. Abandonez. N-are niciun rost aşa. Dacă după cinci minute mă pui să-ţi spun care-i care, m-ai pierdut. Clar. Mă simt tot mai obosită.

Decid să fac un ultim efort. Există o biserică – una singură – pentru care se plăteşte bilet separat (10 lire turceşti – cca. 5 USD): Karanlik Kilise – Biserica Neagră. După ce a servit până în anii 50 drept porumbar, a fost restaurată recent. Culorile sunt mai vii decât în celelalte lăcaşe de cult. Mult albastru. În rest, aceleaşi scene biblice. Singura imagine care reuşeşte să mi se lipească de retină e peştele supradimensionat servit la cina cea de taină.

Nu ştiu dacă, după strămutările forţate de populaţie între Grecia şi Turcia din anii 1922-1924 şi după pogromul antigrec din Istanbul (1955), mai există urme de ortodoxie în Cappadocia. M-aş îndoi. Oricum ar fi, sfântul emblematic al Cappadociei este Vasile cel Mare din Cezareea Cappadociei, sărbătorit în prima zi din an, arhiepiscop în secolul 4, doctor al Bisericii şi cel mai important dintre „Cei trei Cappadocieni” (ceilalţi doi fiind Grigore de Nyssa şi Grigore de Nazianz).

Şi, apropo de Cezareea (în prezent Kayseri), ştiţi ce titlu onorific poartă preafericitul nostru? Dacă nu ştiţi vă spun eu: Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei (cu un singur p, am verificat).

Pauză de masă în Göreme

Când autocarul opreşte pentru pauza de prânz, o tai ca din puşcă. Nu mai pot de oboseală. Nu mai suport nici soarele. Dacă încearcă careva să socializeze cu mine, îi sar la jugulară! E chiar frumos orăşelul, conuri din piatră vulcanică par a răsări chiar din curţile oamenilor, dar cheful meu de plimbare tinde spre zero. Mă trântesc pe primul scaun aflat la umbră care-mi iese în cale. Cafeaaaaa. Şi bere rece, normal.

Îmi dau seama că, de când sunt în Turcia, n-am mâncat încă gözleme, un fel de clătite, specialitate anatoliană. Cer două, cu brânză şi spanac. Dacă nu mi-ar fi fost prea lene să mă uit pe meniu, mi-aş fi dat seama ce tâmpenie fac. Mi-a fost însă. Şi nici deşteptul ăla de chelner nu mi-ar fi atras atenţia. Cert e că, după câteva minute, mă trezesc cu două farfurii în faţă, iar pe fiecare dintre ele tronează 7 (şapte) clătite. Chelnerul îmi zâmbeşte cu candoare. Cică s-a gândit că mai aştept pe cineva. Şi cică mi le pune la pachet dacă vreau. Mă abţin să-i spun unde să şi le bage şi mă apuc de înfulecat sistematic.

Când plătesc, constat că mi s-au cam terminat lirele. Mai am 10 minute la dispoziţie şi, întrebând unde aş putea schimba nişte bani, sunt ghidată către poştă. Găsesc poşta, intru grăbită. Pfff, sunt vreo 20 de oameni la coadă, mulţi dintre ei oameni în vârstă. Evident că nu ajung la rând în timp util, trebuie însă neapărat să schimb bani, mai ales că nu mai am decât hârtii de 100 de Euro, care nu mă ajută la nimic. Aşa că întreb dacă vorbeşte cineva engleză. Vorbeşte. Întreb apoi dacă există în zonă vreo altă casă de schimb. După care nu-mi vine să cred ce se întâmplă. Băiatul cu care m-am înţeles în engleză spune ceva în turcă, iar lumea – femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni – se dă la o parte şi îmi face zâmbitoare semne să trec în faţă.

Cred că m-am înroşit până în vârful urechilor. Ezit. Nu-mi vine să cred că pot fi toţi atât de amabili. Oameni neimplicaţi în turism. Aproape că mă simt umilită în nemernicia mea.

De fapt, mi-e de-a dreptul ruşine. Acum câteva zile, însoţitoarea de grup ne avertizase că s-ar putea să ne trezim cu bărbaţi turci care se bagă în faţa noastră pe la cozi. Ţine de cultura lor. Cică să nu ne simţim jignite şi să nu reacţionăm. Eu, în tâmpenia mea nemărginită, o luasem ca pe o declaraţie de război. Ia să-l văd eu pe ăla care consideră că timpul lui e mai preţios decât al meu! O singură dată mi se întâmplase, în Ankara, în faţa unui chioşc, când un bărbat a băgat mâna prin geam peste umărul meu cerând ţigări, în timp ce vânzătorul tocmai mă servea. M-am dat atunci brusc în lături cu mâna lui cu tot, astfel încât omul a fost nevoit să opteze între a şi-o retrage sau a-i fi strivită între mine şi cadrul geamului. Mai eram şi mândră de modul în care am rezolvat cazul!

Şi, uite acum ce mi se întâmplă. Bărbaţi trecuţi de 70 de ani se dau zâmbind la o parte să-mi facă mie loc, fără ca eu să fi îndrăznit să mă gândesc măcar să le cer lucrul ăsta. Ce s-ar mai putea spune? Felicitări, eşti vaca supremă! Atât!

Valea Roz şi Valea Roşie (Kizilcukur, Güllüdere)

Splendid! Aş vrea să rămân aici. Nu mă poate aduna autocarul seara, la întoarcere? Nu poate, cică nu mai ajunge pe aici. M-ar fi tentat o drumeţie printre stânci. Rămân doar cu privitul.

O altă oprire pentru o formaţiune stâncoasă, în zona Ürgüp. Sunt trei stânci care par a fi un fel de simbol al Cappadociei, cel puţin judecând după frecvenţa cu care apar pe vederi, magneţi şi ghiduri turistice: mama, tata şi copilul. Sau trei sfinţi. Ceva de genul ăsta.

Ortahisar

Şi aici avem un „castel”. Grupul se duce să-l viziteze. Eu mă mulţumesc cu Uchisar, cel de ieri. Oricum e mai înalt al meu, îmi spun în sinea mea, în timp ce mă prăvălesc pe terasa unei cafenele. O vreme îmi captează interesul animaţia din faţa moscheii. Mă ajunge însă din nou oboseala. Abia dacă mai reuşesc să ţin ochii deschişi. Iau la picior câteva străduţe, sperând că mişcarea mă va înviora cât de cât. Nicio şansă.

Valea Porumbeilor

În religia creştină, porumbelul simbolizează Duhul Sfânt. În Islam, e protectorul Profetului şi un simbol al păcii şi al unităţii familiei. Motivul pentru care otomanii au devenit columbofili, iar stâncile Cappadociei sunt pline de porumbare, e însă unul mult mai pragmatic: dejecţiile porumbeilor sunt ideale ca îngrăşământ. Iar, în condiţiile unui sol arid, precum cel din Anatolia, rahatul e de aur, ca să zic aşa.

Încă de la sfârşitul secolului 18, apoi masiv în secolul 19 şi la începutul secolului 20, otomanii s-au pus pe treabă, au astupat intrările în multe dintre bisericile, chiliile, mormintele romane rupestre, lăsând deschideri doar pentru ca porumbeii să poată intra în porumbar. Au săpat în interior nişe, unde păsările să poată cloci în linişte, şi au montat stinghii, la fel ca într-un coteţ de găini. O dată pe an, porumbarul este deschis pentru recoltarea găinaţului. Yummy :)))

Gata. Ne întoarcem la hotel. De abia aştept să mă vâr în pat. În program ar mai fi o seară turcească. Nu, mulţumesc. Mai e şi mâine o zi!

Ioana

2 thoughts on “Cappadocia – Viaţa după baloane

  1. TANIA

    Foarte interesant; as putea spune(pastrand proportiile) ca acolo s-au construit primii skyscrapers?:)Si mai interesant mi se pare faptul ca turcii (si nu numai)reusesc sa pastreze si sa restaureze vestigii istorice .Sa le bage in circuitul turistic ,si sa castige bani- la noi ,nu se poate!!!Ma asteptam sa te vad pe un ATV ,dand o raita:)) Banuiesc ca acei “ochi” din copaci ,au o semnificatie? o traditie ,o superstitie? Bravo ,Ioana!:* PS. apsidele ,nu sunt ceva marimi astronomice? in biserici ,sunt abside ,nu?

    Reply
    1. Ioana Post author

      Skyscrapers cu capul în jos, dacă ne gândim la oraşele subtzerane :)) Puai, urăsc ATV-urile. Le-aş răsturna pe cele care mă prăfuiesc şi poluează fonic pe drumuri de munte :(. Ochii? Daaa, ajung să te obsedeze, e plin de ei în Turcia. Cică protejează de toate energiile negative, un fel de amuletă de deochi. Cu absida/apsida, să spunem că sunt grecofilă (hapsis) şi germanofilă (Apsis) şi că nu pot să-i înghit pe francezi :)))

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.