Bran (3) – Cetatea Râşnov

În ultima dintre cele trei zile petrecute la Bran, inspiraţi de splendoarea în roz de pe Culmea Ţigăneşti, ne-am fi dorit să repetăm figura. Cu un alt munte pe care-l bănuiam de ţinută girlish, Leaota. Ne-am lăsat amăgiţi de multitudinea de autocare şi microbuze care circulau de-a valma prin zonă şi care ne-au făcut să credem că-i un fel de piece of cake ajunsul până în satul Dragoslavele, de unde ar fi început traseul nostru.

Nici vorbă. Acele microbuze sunt curse locale care circulă pe raza judeţului Braşov, or noi trebuia să trecem în judeţul Argeş. Curse interjudeţene sunt din an în Paşte, oricum nu se potriveau de nicio culoare cu programul nostru, nu-mi prea venea să iau un taxi pentru 40 de km (doar dus), să mă bazez pe „ia-mă nene” nu-mi venea nici atât.

În cele din urmă, ne-am văzut nevoiţi să renunţăm la visul cu bujori, ne-am învârtit o vreme fără noimă prin Moieciu de Sus, Cosmin a hotărât că se întoarce la Bran şi freacă menta pe acolo, iar eu m-am suit într-un microbuz cu destinaţia Râşnov.

Erau câteva milioane de grade cu plus afară, aşa că, până să iau cu asalt dealul calcaros cu destinaţia cetate, m-am oprit să beau o limonadă cu vagi urme de bere, care m-a moleşit într-un asemenea hal, încât mai că aş fi dat cetatea ţărănească pe patul de la pensiune. Cum eram însă mai aproape de cetate decât de pat, am continuat să urc pantele, mai în sictir, aşa, vânând fiecare petec de umbră.

Mi-a plăcut bătrâna cetate ţărănească a saşilor. Cea mai vie amintire e cea legată de vânt – un vânt izbăvitor, alungător de dogoare, pe care l-am absorbit prin toţi porii. Nu vă voi plictisi cu detalii istorice sau arhitecturale. Nu cunosc poveştile cetăţii dincolo de informaţia clasică care abundă pe internet. M-am tot gândit însă la coloniştii germani, nu doar la saşii noştri. Furnicuţele Europei, chemate de regii medievali ca să le apere graniţele şi să le construiască oraşe. Cam cum ar arăta Balticele, Polonia, Cehia sau Ungaria fără contribuţia lor? De Transilvania nu mai vorbesc.

Erau momiţi cu privilegii, desigur. Care ba erau respectate, ba nu erau. Cetatea Râşnovului s-a predat o singură dată de-a lungul istoriei. Nu în faţa turcilor, nici a tătarilor, ci în faţa asediului lui Gabriel Bathory, principe al Transilvaniei şi jucător de bază în echipa Înaltei Porţi, pornit să ocupe oraşele săseşti libere şi să desfiinţeze privilegiile saxonilor. Şi să cucerească Ţara Românească a lui Radu Şerban, dar asta-i o altă poveste despre un mare domnitor român, prea degrabă uitat. Atunci, în 1612, saşii au fost nevoiţi să-şi răscumpere cu bani grei cetăţile.

Realitatea e că cetăţile astea ridicate în vârf de deal sunt greu de cucerit, mai ales dacă au sursă proprie de apă şi apărătorii nu sunt obligaţi de sete să predea armele. Mă întreb, totuşi, cam ce satisfacţie poţi avea când, după săptămâni de asediu căruia i-ai rezistat eroic, cobori la casa ta şi constaţi că nu mai ai nimic, că recolta ţi-a fost trecută prin foc, gospodăria vandalizată, bătrânii rămaşi în vale ucişi de turci, tătari, unguri sau, ca s-o zicem pe aia dreaptă, de Mihai Viteji şi Constantini Brâncoveni. Furnicuţele au rezistat. Şi-au reconstruit aşezările de fiecare dată, s-au luptat să-şi menţină privilegiile, s-au opus cu succes politicii de maghiarizare forţată, au reuşit cumva, după aproape o mie de ani de convieţuire de pe poziţii ierarhice diferite, să nu sădească resentimente în sufletele românilor majoritari, ceea ce mi se pare lucru mare. Well, după care au urmat 45 de ani de comunism şi alţi minunaţi ani de post-comunism şi s-a dus dracului toată comunitatea săsească.

N-am rămas foarte mult timp între zidurile cetăţii. O oră, poate o oră şi jumătate. La final, am încercat să cobor pe partea abruptă, pe sub literele albe care atrag atenţia din DN73, dădusem de o potecuţă care părea accesibilă. Asta până când m-am blocat în nişte urzici nemernice care-mi treceau de brâu. N-am avut ce face şi am revenit la drumul clasic, printre trenuleţe turistice şi puhoaie de lume, transpirată şi urzicată până-n cerul gurii, combinaţia ideală. M-am mai dres cu o ciorbă de legume şi o bere la un birt local, după care am apucat din nou calea Branului.

Ioana

2 thoughts on “Bran (3) – Cetatea Râşnov

  1. TANIA

    Da, mi-a placut mult comparatia cu furnicutele care au luat-o mereu de la capat. Bine ca au poposit si pe la noi , altfel ma intreb cum ar fi aratat Transilvania?! Nu degeaba prince Charles, si-a ales zona aia. Frumos, Ioana:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Revelaţia asta cu coloniştii germani – furnicuţele Europei m-a lovit cu ocazia excursiilor în Europa din ultimii ani: Baltice, Budapesta, Praga – mână nemţească cât vezi cu ochii. Iar acum două săptămâni am fost într-un sat din judeţ, de care nici măcar nu auzisem vreodată, undeva în apropiere de Agnita (voi scrie în curând şi despre asta), unde am dat de o biserică-cetate de o frumuseţe incredibilă. Evident că şi eu, ca locuitoare a unui fost oraş liber săsesc, mă întreb cum ar fi arătat Transilvania altfel. Retoric, că nici măcar nu vreau să aflu răspunsul. Cu prinţul mai vedem, s-ar putea ca data viitoare să aibă nevoie de viză :)) :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.