La Bran am ajuns târziu, foarte târziu. De castel zic. Nu v-o servesc pe aia cu „spre ruşinea mea”, că nu mi-e ruşine. N-am ajuns mai devreme pentru că n-am vrut. De mişunat, am început să mişun prin ţară în a doua jumătate a anilor nouăzeci, în primii câţiva ani singurele drumuri care mă atrăgeau erau cele marcate cu cruci, triunghiuri, benzi şi buline. Roşii, albastre şi galbene. Abia după o vreme mi-am venit în fire, a început să mă pasioneze tot mai mult istoria, am descoperit arhitectura medievală.

Dar la Bran tot nu mă trăgea aţa. Nu sunt de vină nici basmele aiuristice ţesute în jurul lui Dracula, nici kitschăreala aferentă, nu sunt de vină nici măcar manelele. Pur şi simplu, n-aveam chef să le bag bani în buzunar unor Dominici de Habsburg ca să vizitez un castel ridicat de saşi în secolul al XIV-lea. N-aş fi crezut că voi spune asta vreodată, mai ales după ce ani de zile am simţit că-mi plesneşte o venă în cap ori de câte ori venea vorba despre protecţia chiriaşilor (a se citi împroprietărirea lor cvasimoca), dar mi s-a cam luat de retrocedări. De genul ăsta de retrocedări.

Şi mi s-a luat şi de Casa Regală în general, cu tot respectul vecin cu veneraţia pe care-l am pentru primii doi regi ai României, cu reginele lor cu tot. Poate că mi-aş fi înăbuşit întrebările legate de abdicare şi de modul în care familia regală a părăsit in corpore şi nestingherită România, sub protecţia ruşilor, în timp ce atât de huliţii politicieni, Brătieni şi Manii deopotrivă, au rămas să moară în puşcăriile comuniste. Poate că aş fi putut înghiţi şi faptul că orice student palestinian venit de două săptămâni în România le poate preda lecţii de limba română fiicelor fostului monarh (fie, unui procent de 80% dintre ele). Mazilitul Principe Nicolae începuse să-mi fie chiar simpatic. Totul însă până la !”#¤%/()=?* ăla de Duda! Şi nu, nu-s anti-monarhistă practicantă, habar n-am ce sunt, dar, dacă e să fie, atunci să facă bine să fie cu principe străin şi conform Constituţiei de la 1923!

Mda. Până la urmă nu prea există vreo legătură între Dominic ăsta şi ceilalţi copii ai Principesei Ileana pe de o parte, respectiv actoraşul cel viteaz pe de altă parte. Mai trebuia să-l bag şi pe !”#¤%/()=?* ăla de Lambrino în ecuaţie şi vă serveam o minunată shaorma cu de toate. :))

Mno, acum că m-am răcorit puţin, să trecem la castel. De fapt să trecem peste. Pentru că titlul de azi, cu castelul despre care s-a spus totul, e oarecum premeditat. Adică dacă tot s-a spus totul, m-am scos, ce rost ar avea să mă apuc să reiau şi eu toată polologhia?

Ideea e că până la urmă mi-am deplasat totuşi fundul până la Bran pentru trei zile, în iunie 2013. Tot auzeam zvonuri cum că se urmăreşte vânzarea castelului, că statul nu-l vrea şi că nu ştiu cine îl va cumpăra şi transforma în hotel de lux, minuni din astea. Mi-am zis că n-oi muri dacă până la urmă investesc un douăj’ de lei în bunăstarea lui Dominic & Co. Mai bine aşa decât să ajung să plâng în pumni mai încolo când oi vrea la Bran şi n-oi mai putea.

Nici măcar nu pot spune că mi-a plăcut sau că nu mi-a plăcut, se vede cu ochiul liber că l-au mobilat cu ce-au avut prin casă după ce colecţiile originale, rămase în proprietatea statului, au fost mutate la Vama Medievală. M-am convins că n-o să fie niciun hotel acolo, n-are unde, sunt mult mai înguste spaţiile decât îmi închipuiam, băi nu ţin minte să fi văzut, nici nu prea ai unde să le mai înghesui şi pe alea. În fine, cred că cel mai mult mi-a plăcut micul lac cu nuferi din parcul castelului.

[Show slideshow]

De la castel am pornit înspre Vama Medievală, unde am dat peste o muzeografă nu amabilă, nefiresc de amabilă. Chiar prea amabilă pentru gusturile mele. Cred că ar trebui clonată. Eram singurii vizitatori, ne-a însoţit prin toate sălile, ne-a spus din proprie iniţiativă povestea fiecărui salon în parte. Din păcate, e prea mic muzeul şi sunt expuse prea puţine dintre obiectele de colecţie de la Bran, restul zăcând prin depozite. Tot din păcate, aveam o stare de nestare care nu m-a prea lăsat să savurez poveştile doamnei. Ba chiar începusem să fiu iritată că mi se acordă atâta atenţie.

Eram după vreo şase ore de drum, mai întâi cu trenul, apoi cu un autocar, ne cazaserăm într-o pensiune la întâmplare, mâncaserăm pe nemestecate, apoi fugiserăm direct la castel, de acolo la muzeu. De fapt, fugit e mult spus, e vorba de doar câteva sute de metri, în rest toată ziua mi-o petrecusem şezând sau stând în picioare, reţetă sigură, dureri de spate garantate. De-acolo şi iritarea mea.

Vizazi de vamă, pe o păşune îngrozitor de plină de gunoaie, se află replica fidelă a Capelei Stella Maris din Balcic, locul în care Regina Maria şi-a dorit să-i fie depusă inima. Nu ştiu ce părere or avea nepoţii şi strănepoţii reginei, posibil să n-aibă niciuna la cât sunt de ocupaţi să se certe între ei pe proprietăţi, să îşi dea/retragă decoraţii şi titluri sau să acorde certificate de „Furnizor al Casei Regale a României”, dar mie mi se pare înfiorător modul în care inima reginei a fost plimbată de colo-colo din 1940 încoace.

După ce Cadrilaterul a revenit sub stăpânire bulgară, inima albastră a luat drumul României, poposind pentru un an în bisericuţa de lemn a Castelului Bran. Apoi a fost mutată în cripta din stâncă, aici, sub Măgura Branului, în spatele capelei de piatră, unde a rămas nu mai puţin de 27 de ani, până când sarcofagul a fost forţat în 1968 cu răngile de autorităţi iar caseta cu inima reginei a fost mutată în casa de bani a Muzeului Bran. Nici acolo n-avea să-şi găsească liniştea, pentru că în 1971 a fost transferată la Muzeul Naţional de Istorie a României. Cred că, dintre toate transferurile, ăsta a fost cel mai mizerabil. Caseta a fost deschisă, înăuntru se afla o altă casetă din argint. Cele două casete au fost preluate în Tezaurul Istoric al României, inima în schimb a ajuns în depozitul muzeului, într-o cutie de plastic. De unde a „evadat” abia la sfârşitul anului trecut, cu destinaţia Pelişor, chiar locul în care a încetat să mai bată. Iar ceva îmi spune că … to be continued.

Deprimantă privelişte. Am evitat să surprind mizeria în fotografii, ca să nu mă mai deprim încă o tură la orice vizionare ulterioară. Ştiu că inima reginei nu mai e acolo, dar să laşi un loc încărcat de istorie să devină o ghenă de gunoi mi se pare revoltător. Nu ştiu care e statutul actual al terenului, teoretic e un domeniu al castelului şi e posibil să fi fost retrocedat împreună cu acesta, dar, chiar dacă statul ar fi proprietar, tot le-aş bate un pic obrazul Dominicilor ăstora.

[Show slideshow]

În fine, cel mai interesant lucru din zonă a fost un indicator în dreptul podeţului peste Pârâul Turcu. Marcaj bandă roşie, o oră până pe Vârful Măgura Branului (1375 m), patru până la Cabana Curmătura. Un pic de Crai. Habar n-aveam de traseul ăsta, n-aveam, de fapt, în plan niciun traseu, eram în tenişi şi cu mâinile în buzunar, dar pentru asta tot nu ne-am putut abţine. Am dat o fugă scurtă până la prima dugheană, am făcut aprovizionarea cu un baton de ciocolată şi o sticlă de apă la jumate şi am pornit să cucerim munţii. :))

Trecând peste faptul că eram o apariţie uşor bizară cu aparatul foto spânzurat de gât, portofelul îndesat într-unul dintre buzunarele pantalonilor, pachetul de ţigări îndesat în celălalt, apa într-o mână şi batonul de ciocolată în cealaltă, ţinut cu două degete de un capăt să nu se topească, chiar a fost o plimbare pe sufletul meu. N-am întâlnit niciun vârf marcat în cale, probabil că poteca le evită, n-am întâlnit nici făpturi umane, am hotărât să ne întoarcem după vreo oră şi jumătate, când drumul începuse să coboare destul de hotărât, dar panoramele asupra Bucegilor şi asupra Culoarului Rucăr-Bran sunt de milioane.

Iar, la întoarcere, ca să mi se termine ziua frumos, am mai avut norocul să nimeresc peste o crâşmă cu cafea chiar bună. Şi bere rece, normal. 🙂

[Show slideshow]

Ioana