Borşa (4) – Save the best for last: Toroioaga Mare

Când ne pregăteam să plecăm spre Borşa şi încercam să încropim un plan de bătaie, mi-am amintit vag că citisem în vremuri imemoriale despre Vârful Toroioaga (sau Toroiaga, nu ştiu care e până la urmă varianta corectă) în Revista Munţii Carpaţi. Cum aveam o zi neacoperită de planurile mele geniale, am început să caut informaţii pe net, în ideea că google le ştie pe toate.

Eh, nu chiar pe toate. Foarte, foarte puţine informaţii, trunchiate şi ele. Nişte menţiuni mai mult decât sumare pe Alpinet şi cam atât. Traseu nemarcat. Am scos de la naftalină revistele şi am găsit rapid ce căutam. Munţii Carpaţi Nr. 18 (1999), Bucurii Verzi, articol semnat de Petru Lucian Goja. Ce maestru al cuvintelor era domnul Goja! Ţin minte că atunci, la începuturi, ocupa în topul preferinţelor mele poziţia a doua, imediat după Dinu Boghez. Cu privire la traseu însă, tot nu eram prea lămurită. O hartă decentă nu aveam, ci doar o schiţă a zonei, parcă nici cele patru-cinci fotografii ataşate articolului nu m-au convins. Chiar dacă revista se bucura de o calitate a hârtiei destul de bună pentru sfârşitul anilor nouăzeci, formatul era micuţ, pozele aşijderea. Apoi, erau făcute pe vreme ploioasă. Ca să nu mai spun că, între timp, ochii mi s-au obişnuit cu imaginile digitale, multe dintre ele ultra-procesate, care umplu întreg ecranul.

Ceva m-a făcut însă să mă agăţ de Toroioaga. Care-i problema dacă nu găsim traseul? Ne întoarcem, ce mare lucru! L-am convins şi pe Cosmin, care iniţial nu prea plesnea de entuziasm să plece spre nicăieri. Oho, cât mai aveam să mă mai felicit pentru încăpăţânarea mea!

De pornit, am pornit din Baia Borşa. Am trecut de blocuri şi am început urcuşul pe o culme, printre gospodării, aruncând din când în când priviri în spate, spre impunătorul Pietros al Rodnei. Foarte puţine îmi amintesc despre drumul parcurs până în golul alpin. Doi căţei care, iniţial, ne-au atacat furibund, pentru a sfârşi giugiulindu-se cu mine vreun sfert de oră şi lăsându-mă fără mâncare. Undeva la intrarea în pădure, la o intersecţie de poteci, am pierdut calea cea bună. Am ajuns la urmele unei exploatări miniere şi am realizat că, de fapt, noi înconjurăm muntele, nu-l urcăm. Ne-am întors.

Apoi însă, în faţa noastră a apărut Toroioaga Minieră (Toroioaga Mică). Aici am întâlnit şi singurul drumeţ de pe traseu. Era din Baia Borşa şi hotărâse să se întoarcă. Nu se simţea prea bine. Înainte de a ne despărţi, ne-a încurajat să ne continuăm urcuşul. Merită, ne-a spus. O, da, şi încă cum!

Parcursul de creastă mi-l amintesc însă de parcă ar fi fost ieri. Sunt de fapt două creste dispuse aproape paralel, cea a Toroioagei Miniere şi cea a Toroioagei Militare (Toroioaga Mare), unite între ele printr-o a treia creastă, de legătură. Splendoare în verde! Aproape că mi-aş fi dorit o placă de surf în locul bocancilor, care să mă poarte plutind pe valurile înierbate! O imensă coadă de păun desfăşurată, aşa cum spunea domnul Goja în articolul său.

Am urmat matematic cele trei creste, am stat la taclale cu un cioban, am făcut pauză de masă pe Vârful Toroioaga Mare (1930 m), al treilea ca altitudine din Munţii Maramureşului, după Farcău şi Pip Ivan. Şi ne-am bucurat sufletele.

De coborât, am fi vrut să coborâm spre exploatarea minieră Gura Băii. Am şi reuşit să coborâm preţ de vreo jumătate de oră, după care ne-am blocat efectiv în jnepeni. Pe aici nu se trece, păreau a spune străjerii de malachit! Iar dacă un jneapăn îmi ordonă ceva, mă conformez. Mai ales după ce, într-o seară de iulie a anului 2002, jepii mi-au salvat probabil viaţa.

BuilaVânturariţa, în aceeaşi formaţie. Parcurseserăm creasta, venind din Bărbăteşti, începuse să se lase întunericul, urma să coborâm spre Curmătura din Oale, ploua infernal şi fulgerele făceau să zdrăngăne crucea metalică de lângă ceea ce pe atunci era marcat ca fiind Vârful Vânturariţa (se pare că, de fapt, e Vârful Vioreanu). Căutam deznădăjduiţi ipoteticul traseu nemarcat de coborâre şi nu vedeam sub noi decât pereţi de stâncă. De rămas în creastă nu puteam rămâne, eram pe post de paratrăsnet. Crucea de lângă noi era ridicată în memoria a patru tineri ucişi de fulger. Ciobăniţa din Curmătura Builei (oare mai există stâna?) ne povestise cum îşi pierduse bărbatul, căzut pradă trăsnetelor.

Se întunecase aproape complet, în lanterne intrase apă. Atunci au sărit jnepenii de pe unul dintre pereţii aproape verticali în ajutorul nostru. Ne-am agăţat de ei cu toată disperarea de care eram capabili, am făcut un fel de rapel rudimentar pe bâjbâite şi, cumva, am reuşit să ajungem după vreo oră de chin pe teren stabil. Pe lângă juliturile şi zgârieturile de rigoare, am plătit atunci şi un alt preţ: cortul, confiscat probabil de jepi pentru a ne pedepsi inconştienţa. Bubuielile erau atât de puternice şi de dese, încât nu l-am auzit când mi s-a desprins de pe rucsac.

Ne-am târât uzi leoarcă (renunţaserăm de mult şi la pelerine, care mai mult ne încurcau) până la liziera pădurii şi ne-am petrecut noaptea în genunchi, pe neoprenele mustind de apă, sub cerul liber brăzdat de fulgere, cu o pungă de haine uscate în braţe, care îmi dădea probabil fix confortul psihic pe care-l are un bătrân căruia nu-i ajung banii de medicamente, dar care se simte fericit că are bani puşi deoparte pentru propria-i înmormântare. Furtuna s-a oprit abia spre dimineaţă, când s-a făcut lumină am constatat că suntem la trei metri de potecă şi la vreo 200 de metri de o stână, nici până în ziua de astăzi nu pricep cum Dumnezeu n-am dat-o în hipotermie şi cum de mi-am făcut curaj să mai revin vreodată pe munte. Amintiri…

Revenind la Toroioaga, şi de data asta jnepenii ne-au făcut un bine cu forţa: ne-au obligat să ne întoarcem şi să mai parcurgem încă o dată minunăţiile cele verzi. Am revenit în Baia Borşa în cele din urmă pe acelaşi drum, după vreo 10 ore de la plecare. Iar crestelor Toroioaga li se aplică cuvânt cu cuvânt ceea ce am scris aici, în primul paragraf.

A rămas unul dintre traseele pe care le evocăm cel mai des, Cosmin şi cu mine, atunci când ne aflăm în vreun tren spre alţi munţi şi depănăm amintiri ca să treacă timpul mai uşor: Mai ţii minte ce fain a fost pe Toroioaga? Daaaa, măăăă!

Ioana

5 thoughts on “Borşa (4) – Save the best for last: Toroioaga Mare

  1. TANIA

    Prima imagine – cu ciobanul….ce n-as da sa am stresul lui(daca are)sa pot privi in liniste in zare, departe de jungla dezlantuita a orasului.Foarte frumos traseul, privelisti superbe – ai prins si o vreme super. Ce frumoasa comparatia pentru jnepeni “strajerii de malachit” – chiar au culoarea malachitului mai ales pe ploaie. Bravo Ioana, multumesc pentru calatoria prin Muntii Maramuresului, unde, din pacate n-am ajuns..:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Daaa, e una dintre pozele mele favorite din tot ce am pozat pana acum, ca subiect. Traseul e pur şi simplu mirific, cel mai verde din câte am intâlnit. Mă miră tare că e atât de puţin cunoscut, dar de pe partea mea aşa să rămână. Şi apropo de verde şi de străjerii de malachit, am mai spus că sunt fană pietre :)). Mi-au trecut prin cap toate pietrele verzi care există, de la smarald la jad, verdelit şi crisopraz, aventurin şi amazonit :)))) Mulţumesc mult :*

      Reply
  2. Pingback: Borşa (1) – Pe acoperişul Orientalilor |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.