Dacă facem abstracţie de împrejurarea că tocmai atunci s-a nimerit să fiu un izvor nesecat de muci şi de faptul că bătrânul şi mult-încercatul meu Canon a decis tocmai în acea zi că vrea la pensie, pot afirma că m-am sărbătorit frumos pe 8 martie a.c.. Cu mulţi ghiocei, spânji şi viorele.

Dar, mai mult decât pe mine, am sărbătorit primăvara.

Cum sus-menţionata primăvară obişnuieşte să se instaleze mai întâi la vecini, în Oltenia, şi abia apoi, după săptămâni bune, se îndură să treacă munţii spre Ardeal, n-am mai avut răbdare să aştept să vină ea la mine. Drept care, m-am dus eu la ea. Cam ca Mahomed la munte.

La munte m-am dus şi eu, de altfel, să caut primăvara oltenească. A fost o plimbare nu foarte lungă, pe bandă albastră, de la Mănăstirea Arnota până pe Vârful Arnota (1183 m) şi înapoi, dar nici că-mi trebuia mai mult. Oricum, în secunda în care am zărit primii ghiocei, obiectivul principal al traseului fusese deja atins.

[Show slideshow]

Cum vremea era încă tânără atunci când am revenit din drumeţie, ne-am oprit şi la mănăstire, ctitorie a lui Matei Basarab (1632-1654), care e din neamul Basarabilor cam cum sunt şi eu, adică deloc. Lucru valabil şi pentru Neagoe Basarab, de altfel. Ceea ce, desigur, nu l-a împiedicat să devină unul dintre domnitorii memorabili ai Ţării Româneşti. Până la urmă, nu-i chiar de colea să te menţii pe tron timp de 22 de ani, într-o perioadă în care cu rezistenţa antiotomană se mai defila doar aşa, de fandoseală, iar sultanul îi schimba pe voievozii românilor ca pe şosete.

În plus, olteanul craiovesco-brâncovean Matei îmi e ceva mai simpatic decât moldo-grecul Vasile Lupu, cu care s-a tot războit la greu, cu câteva întreruperi, preţ de o domnie întreagă. Unde mai pui că Matei i-a luat faţa până şi lui Ştefan cel Mare şi, evident, Sfânt la numărul de biserici ridicate. Că mie, uneia, elanul ăsta ctitoricesc fără frână îmi cam miroase a habotnicie, asta-i altă poveste.

Nu ne-am învârtit prea mult pe domeniul mănăstirii, ci ne-am îndreptat aţă spre biserică, loc de veci pentru domnitor şi pentru Elina Doamna. Care biserică mi s-a părut încântătoare. Nu are nici pe departe glamour-ul bisericilor de la Curtea de Argeş sau Horezu, mai e şi mică, chiar foarte mică pentru o necropolă domnească. Ehei, dar ce tablouri votive are! De la mama lor sau, mai degrabă, de la tatăl lor, zugravul Stroe din Târgovişte, contemporan cu Basarabul. Am mai zis-o, cred: dă-mi tablouri votive şi nu mai cer nimic! Singurul lucru care mă exasperează e că nu-s în stare nici cu slujbe (şi nici măcar cu alfabetul în faţă) să descifrez hieroglifele alea chirilice.

[Show slideshow]

Cam asta a fost ziua mea de 8 martie a.c.. Despre ce-am făptuit pe 9 martie, povestim data viitoare.

Ioana