Viroze şi nevroze de primăvară în Cozia

Nu prea am eu chef de bătut câmpii pe blog zilele astea, mă scot din sărite nişte chestii tehnice pe care nu le pricep şi cu care, având în vedere că pe frunte îmi scrie catâr indolent, refuz să-mi bat capul. Drept care, long story short:  

Vă povesteam data trecută că, în onoarea minunatei zile de 8 martie, m-am transformat într-un izvor nesecat de muci. Ei bine, peste noapte izvorul a devenit fluviu. Ajunsesem să-mi suflu nasul cu atâta patimă şi frenezie, încât de la un moment dat încolo am fost convinsă că am reuşit performanţa de a-mi sparge timpanele, că de auzit nu mai auzeam nimic. Putea să-mi explodeze o bombă la picioare şi tot n-aş fi tresărit.

În condiţiile date, aşa cum chelului îi trebuie tichie de mărgăritar, mie îmi trebuia munte. Mă rog, nu cine ştie ce trasee nemaivăzute, un pic de munte, acolo, să fie. Îmi povestise Alin despre un traseu în Cozia care, la prima vedere auzire, nu-mi suna cunoscut. Cum starea mea era una vizibil jalnică, am zis că urcăm de la Mănăstirea Turnu pe triunghi roşu până la prima belvedere, preţ de vreo 15 minute, apoi coborâm şi mă lasă în plata Domnului gară.

Mno, cele 15 minute s-au făcut până la urmă 4 ore+, la care s-au mai adăugat două, două şi jumătate de coborâre. Asta pentru că, după cele 15 minute în care aproape că am muşcat din ţărână pe o pantă infernală, pe teren când uscat şi prăfos, când cu mici porţiuni de gheaţă bine ascunse sub frunzele toamnei trecute, m-a pus dracu să decretez că eu pe acolo nu mai cobor şi că prefer să urc până la prima intersecţie de trasee. Probabil că aveam şi febră şi nu eram tocmai în deplinătatea facultăţilor mintale, altfel nu-mi explic de unde până unde mi-a putut făta mintea asemenea idei!

Mbon. Aşa că am muşcat din ţărână în continuare ore bune, printre strănuturi, accese de tuse, concerte simfonice în batistă şi înjurături printre dinţi. Panta a rămas la fel de afurisită, pădurea nu dădea încă semne că s-ar trezi la viaţă, peisajul părea mai degrabă propriu unui sfârşit de noiembrie decât unui început de primăvară. Era cam dezolant, cu alte cuvinte. Noroc cu cele câteva belvederi şi cu floricelele de primăvară întâlnite în cale, ele ce mi-au mai bucurat sufletul şi au dat cât de cât o noimă întregii aventuri.

Când am ajuns, în fine, la intersecţia de marcaje, supriză: nu numai că ştiam de traseele respective, dar am realizat brusc că le şi parcursesem pe amândouă: atât triunghiul roşu (Turnu –Pietrele Roşiei – Muchia Turneanu – Cabana Cozia), cât şi banda roşie (Turnu – La Troiţă – Muntele Scorţaru – Muchia Turneanu – Cabana Cozia). V-am zis că nu eram chiar în deplinătatea facultăţilor mintale! Banda roşie o parcursesem chiar de mai multe ori, atât în urcare cât şi în coborâre. Pe triunghi roşu mă rătăcisem, ce-i drept, o singură dată, în coborâre, în plină vară, şi ţin minte că şi atunci genunchii-mi protestaseră vehement.

Mno, partea bună e că, de data asta, coborârea pe Muntele Scorţaru, pe care de obicei o percepeam abruptă ca naiba, mi s-a părut, prin comparaţie, plată ca un fund de cratiţă. Chiar m-am mişcat cu ceva mai mult talent decât de obicei, având în vedere că, de când mă ştiu, cobor munţii într-un singur stil, cunoscut drept „ca pişatul boului”. Mă rog, de data asta am adoptat pe urcuş stilul care m-a consacrat pe coborâri şi nu mai prea aveam timp să dau măsura întregului meu talent şi la întoarcere, că pierdeam trenul.

Totuşi, dacă aş fi avut periuţa de dinţi şi o pereche de chiloţi de schimb la mine, cred că aş fi preferat să mai urc şi cele vreo două ore rămase până la cabană şi să dorm acolo. Fix de la intersecţia aia de marcaje în sus, pe Muchia Turneanu, traseul începe să fie cu adevărat frumos. Chiar şi atunci când pădurea e (încă) moartă.  

Ioana

7 thoughts on “Viroze şi nevroze de primăvară în Cozia

  1. Tania

    Până ai coborât în gara Turnu, ți-a mai trecut raceala? Întreb așa, ca un posibil tratament😅😅.N-am o buna orientare, se vede Oltul? Ai prins și un pic de zăpadă…Bravo, Ioana😘 performanță ținând cont de starea ta fizica🤗

    Reply
    1. Ioana

      Oltul e, da. 🙂
      Sa stii ca, atunci cand am coborat, parea ca e mai bine. A doua zi am picat insa la pat, vreo saptamana am fost leguma, apoi am mai tusit jumate de luna. Deci nu, nu recomand ca tratament. 😀
      Mai degraba o tuica fiarta sub plapuma. :)) :*

      Reply
  2. ,,unu,,

    Natura e frumoasa oricum ,fie vara fie iarna
    Nu pot sa cred ca niste virusi mici mici au reusit sa te puna la pat..dar ai tu metodele tale de punere pe picioare
    Sper ca ti-ai revenit……daca nu : INSANATOSIRE GRABNICA!!

    Reply
  3. Ioana

    Ehe, au trecut doua luni de atunci, ar fi trebuit sa fie ditamai virusoii sa reziste pana acum. :))
    Ai dreptate, natura e frumoasa oricum, dar e, totusi, un pic mult sa tot urci abrupt si apoi sa cobori aproape 7 ore in total doar prin padure desfrunzita. Mai ales atunci cand locul tau e de fapt in pat cu o cana de de tuica fiarta in fata. :d

    Reply
  4. Maria

    Parc-ai fi o masinarie de facut anti-reclama. :
    Noroc ca incep sa te stiu si sa inteleg ca merita sa incerc si chestiile cu care tu dai efectiv de pamant. :
    Asadar, parca m-as duce duminica daca nu se arata nimic la orizont…

    Reply
    1. Ioana Post author

      Păi, ce să faci, şefu? Aşa-s unii, cârcotaşi, nimic nu le convine, totul le pute.
      Rămân la convingerea că în Cozia există cea mai frumoasă pădure din România, dar să mai aibă şi frunze.Şi, parcă, e unul dintre munţii în care, dacă nu depăşeşti pădurea de foioase ca să ajungi în zona înaltă, lipseşte ceva esenţial, totuşi.
      În altă ordine de idei, ai fost acolo, aşa că ar cam trebui să-ţi aminteşti în ce hal eram şi să mă laşi să povestesc cum am perceput eu toată aventura. Că doar nu vrem să-mi mint cititorii, nu? :>

      Reply
      1. Maria

        Ah, acum na, ar trebui la fiecare mesaj al meu sa scriu “A nu se lua in seama!”, ca nu cumva sa ma transform eu intr-o antireclama si sa-ti alung oamenii.

        E drept ca e de mers in Cozia ca sa dai de perspective, dar pe traseul asta chiar dai de ele mai rapid decat pe celelalte.

        Nu vreau sa-ti minti cititorii, asa ca iti intaresc ideile spunand ca numai eu stiu ce joc psihologic am dus cu “Hai ca asta e ultima stanca pe care o ocolim…”. :>

        Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.