Cred că nu există prea mulţi vulcani pe lumea asta, fie ei activi, aflaţi în stare de somnolenţă sau stinşi de-a binelea, la fel de emblematici precum Vezuviul (1281 m). Sunt puţini cei care rămân insensibili la tragedia antică care a devastat Pompeiul, Herculaneum sau Stabiae, la fel cum trebuie să fii cel puţin sociopat ca să nu ţi se pună un nod în gât citind despre scenariile apocaliptice ale vulcanologilor legate de o nouă erupţie – oricând posibilă – a vulcanului.

Dar, până una-alta, e linişte. Au trecut 75 de ani de la ultima dezlănţuire a muntelui, napoletanii îşi văd bine-mersi de treburile lor, probabil că au învăţat să ignore sau chiar să uite de bomba cu ceas care ar putea oricând să-i radă de pe faţa pământului şi să le ofere şansa celor care vor locui Terra prin mileniul al V-lea să se minuneze de artefacte atât de bine prezervate sub cenuşa vulcanică şi să se întristeze de soarta crudă a unor biete creaturi preistorice care-şi ziceau homo sapiens cu vreo 2000 de ani în urmă.  

Aşa că, ajunsă la poalele unui Vezuviu atât de emblematic şi atât de liniştit, era evident că nu mă voi abţine să mă „caţăr” un pic pe marginea conului vulcanic. Bine, n-are traseul nicio treabă cu căţăratul, chiar şi să-i spun traseu montan e cam jignitor la adresa tuturor traseelor făcute prin Carpaţi în ultimii 20 de ani şi mai bine (dap, cam atât de bătrână sunt :D). De unde te lasă autobuzul, sunt maxim 20 de minute de urcuş pe o potecă lată şi extrem de populată, gen drum de ţară, până ajungi pe marginea craterului principal.

În ceea ce priveşte momentul ascensiunii mele pe Vezuviu, acesta a venit, ca să zic aşa, cam inopinat. În sensul că-mi propusesem să urc din Pompei, după incursiunea în oraşul antic. Numai că s-a întâmplat chestia aia celebră cu socoteala de-acasă. Tocmai terminaserăm de vizitat ruinele de la Herculaneum şi eram pe picior de plecare, în gara din Ercolano. Am văzut oferta la Vesuvio Express lipită pe geamul agenţiei care vinde biletele. Măi, stai aşa, că-i mai scurt drumul de aici decât de la Pompei! Drept care, adjudecat pe loc. 20 de Euro costă distracţia, adică 10 Euro autobuzul dus-întors şi 10 Euro taxa de acces pe crater. În condiţiile astea, v-aş ruga să nu „vă” râdeţi prea tare când mă veţi vedea pornită să cuceresc munţii în sandale de oraş, ţinută relativ casual şi cu taşca de bumbac spânzurată de-un umăr. 😀

Am avut de aşteptat circa 20 de minute până să pornească următorul autobuz (plecări la fiecare 40 de minute), drumul în sine n-a durat foarte mult, n-aş mai şti acum să spun cât exact, dar, oricum, nu atât încât să încep să mârâi că mă doare spatele.

Am coborât într-o parcare aglomerată, plină de autobuze, oameni, tarabe cu kitschoşenii şi altele asemenea, ni s-a lipit un număr pe tricou ca să nu ne urcăm în autobuzul greşit la întoarcere, ni s-a comunicat ora de plecare, apoi ni s-a dat liber pentru aproape două ore. Monica s-a uitat în sus, spre drumul plin de praf vulcanic care urca în plin soare, s-a strâmbat scurt, mi-a aruncat un „Domnul fie cu tine”, gen, şi s-a parcat pe o terasă la bere.

Şi dă-i, şi suie. După cum ziceam, nu e lung urcuşul, dar nici din cale-afară de plăcut nu-i. Umbră ioc, vegetaţie ioc, praf (nisip, cenuşă vulcanică, naiba ştie) cât cuprinde, trafic pietonal de-a dreptul urban, ocoleşte-i pe toţi minunaţii opriţi să-şi facă selfie-uri în mijlocul drumului şi pe ăilalţi minunaţi care consideră că mersul pe partea dreaptă e pur opţional, abţine-te să le fuţi câte una (pardon my french) tuturor acelor minunaţi, enervează-te că n-ai şapca la tine şi-ţi curge transpiraţia, cu crema de protecţie solară cu tot, direct în ochi, transformându-te în cârtiţă. Mno, cam din astea.

Cum eram singură şi din ce în ce mai ciufută, am mărit pasul cât m-au ţinut bojocii, ajungând astfel la prima belvedere de pe buza craterului destul de rapid, nu cred să fi trecut un sfert de oră de la plecare. Mă gândeam că sus o fi mai bine, dar, în ora în care m-am tot învârtit în jurul conului (pe trei laturi, că a patra – cea mai înaltă – era blocată pentru public), tot cârtiţă am rămas. Am făcut o grămadă de poze în orb, nu mi-s prea mândră de ele, însă nici pe alte site-uri n-am văzut nu ştiu ce opere de artă, ar trebui să te afli în avion/elicopter ca să surprinzi ca lumea craterul ăla.   

Am avut timp să beau şi o cola la unul dintre cele două sau trei chioşcuri de lângă buza conului, apoi am coborât. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că am remarcat pe alocuri aceleaşi culori pe care le-am întâlnit la noi, la Racoş. Inclusiv florile – galbene şi roz – păreau a fi aceleaşi. Şi, mi-a mai plăcut ideea de a fi urcat pe Vezuviu. Până la urmă am urcat, oricâte chestii enervante mi s-ar fi întâmplat pe drum, pe unul dintre cei mai emblematici vulcani ai planetei.

[Show slideshow]

Ioana