Verde de Sigulda. Sau de Turaida.

Când am auzit că agenţia organizează o excursie opţională la Sigulda, la puţin peste 50 de km distanţă de Riga, m-am aruncat. Mi-e greu să explic ce m-a determinat să las capitala Letoniei, s-o fuşeresc în halul în care am fuşerit-o, ca să pierd jumătate de zi pe drumuri şi să bifez în viteză nişte locuri de care, în esenţă, mă puteam lipsi. A fost până la urmă o străfulgerare de moment, o mostră de gândire cu adevărat profundă. Ceva de genul: ăăă… Sigulda…ăăă…pârtia de bob/sanie…ăăă…fraţii Šics…ăăă…uai, parcă lotul rus se antrenează acolo…ăăă…huh, cum ar fi să-l întâlnesc prin zonă pe Albert Demcenko? Albert Demcenko ăsta fiind sănierul meu preferat, retras între timp din activitate.

Desigur că n-am întâlnit niciun Albert Demcenko, nici măcar n-am ajuns în apropierea canalului de gheaţă şi, chiar dacă aş fi ajuns, habar n-am dacă şi ce antrenamente s-or face vara pe acolo. Cert e că am ajuns la Sigulda şi că mi-a picat mandibula când am cuprins de sus, din turnul Castelului Turaida, cu privirea valea fluviului Gauja. Doamne, ce frumuseţe! Doamne, câta pădurea!! Mi-a cam pierit însă entuziasmul când am realizat că minunăţia aia de codru nu-i pentru mine, că am ajuns pe tărâmul Gaujei nu pentru câteva săptămâni, cum ar fi fost indicat, ci pentru câteva ore, şi mai ales nu de capul meu, ci în grup. Csf, ncsf.

Dar, chiar şi aşa, a fost frumos la Sigulda. Verdele e omniprezent, e linişte şi pace. În Turaida (un district al Siguldei) m-am plimbat prin parcul cu sculpturi, pe alei mărginite de arţari, am intrat într-o mică bisericuţă evanghelică din lemn (da, da, au şi alţii), ocazie cu care am întâlnit pentru prima oară o pastoriţă în carne şi oase.

Apoi am luat contact cu legendele letone în faţa mormântului Rozei din Turaida. Sau poate că, cine ştie, povestea tragică de iubire din secolul al XVII-lea, terminată desigur prost, aşa cum se întâmplă de obicei cu poveştile de iubire, nu e deloc legendă, ci un adevăr istoric. Se făcea că, în timpul conflictului polono-suedez (1600-1629), cetatea Turaidei a devenit teatru de război, luptele soldându-se cu decimarea populaţiei civile. Printre puţinii supravieţuitori s-a numărat Maija, o copilă care, datorită frumuseţii strălucitoare, avea să devină cunoscută ca Trandafir al Turaidei. Roza noastră se pregătea de nuntă cu alesul inimii, fiul unui grădinar, când, în cel de-al douăzecelea an de război, doi ofiţeri polonezi au ajuns în Turaida şi, fermecaţi de nurii fetei, i-au pus gând rău.

Au ademenit-o în Peştera Gutman folosindu-se de un răvaş falsificat, care ar fi provenit de la Victor, logodnicul Maijei. Încolţită şi văzându-se fără scăpare, tânăra le-a propus un târg: le-a oferit în schimbul libertăţii eşarfa ei fermecată, ba chiar i-a invitat să-i testeze puterile magice şi să-i străpungă trupul cu sabia, susţinând că eşarfa o va apăra şi nu i se va întâmpla nimic rău. Unul dintre ofiţeri, dispus să creadă vorbele fetei şi să intre în posesia aşa-zisei eşarfe femecate, s-a aruncat asupra ei cu sabia. Abia când Trandafirul Turaidei s-a prăbuşit într-o baltă de sânge, idioţii au realizat îngroziţi minciuna copilei şi preţul pe care era dispusă să-l plătească pentru a-şi salva onoarea.

De crimă a fost acuzat Victor Heils, alesul Rozei, din cauza răvaşului falsificat pe care fata îl purta încă în buzunar atunci când i-a fost găsit trupul. A fost condamnat la moarte şi, abia în ziua execuţiei, unul dintre ofiţerii polonezi n-a mai răbdat şi şi-a recunoscut vina în faţa judecătorului. Celălalt îşi pierduse minţile şi se spânzurase undeva prin pădurile Siguldei. Victor a devenit un om liber, şi-a înmormântat cu inima frântă femeia iubită, a plantat un tei lângă mormânt, apoi a părăsit locurile natale, luând cu sine doar un pumn de pământ. N-a mai primit nimeni niciodată vreo veste de la el.

Cel mai căutat obiectiv din zonă rămâne însă Castelul Turaida, vechea cetate Fredeland, ridicată începând cu anul 1214 la ordinul Arhiepiscopului Albert de Riga şi locuită până când a ars din temelii, cu excepţia turnului, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. E practic nou-nouţ castelul, reconstruit în secolul XX, dar zău că nu mi-am dat seama de lucrul ăsta la faţa locului. Drept e că nici n-am avut răbdare să stau pe lângă ghidă, prea erau încântătoare priveliştile spre Valea Gauja.

La marginea Siguldei, pe malul Gaujei, am avut în final parte de o plimbare prin grădinile Noului Castel Sigulda. Un castel neo-gotic ridicat între 1878 şi 1871, pe atunci reşedinţa familiei nobiliare ruse Kropotkin. Piotr Kropotkin a fost un filozof comunisto-anarhist. Dracu să-l ia! Încă mai cred cu tărie că dacă jegurile alea de anarhişti nu reuşeau să-l asasineze pe ţarul MEU, Alexandru al II-lea, n-ar fi existat ulterior niciun Lenin, niciun Stalin, iar noi, în momentul ăsta, am fi căutat de zor principe străin care să-i succeadă la tron Regelui Mihai, că doar n-o trăi nici dânsul o veşnicie (nu, nu, refuz cu vehemenţă să-mi imaginez că Regatul României ar fi renunţat la legea salică şi că ne-am fi trezit cu Duda rege consort).

Chiar lângă castelul nou se găsesc ruinele cetăţii medievale, construită de fraţii-călugări ai Ordinului Livonian (ramură a teutonilor). Din păcate, cetatea nu era vizitabilă la momentul trecerii mele pe acolo, erau în plină desfăşurare lucrări de restaurare, aşa că n-am putut admira decât un zid cruciat printr-o pădure de schele. Şi cam asta a fost. Ne-am întors spre seară în Riga, am mai apucat să beau o bere, două în centrul istoric, apoi am trecut la făcut bagaje. Dimineaţa urma să părăsim Letonia şi să luăm calea Estoniei, spre Tallinn.

Ioana

2 thoughts on “Verde de Sigulda. Sau de Turaida.

  1. Tania

    De Sigulda sau de Turaida, un ‘verde’ superb…stiu ca ti-au placut tarile Baltice.Cui nu i-ar fi placut?!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *