Vatra Dornei (3) – Prin Ţara Dornelor, pe drumuri de munte

După o zi de colindat din biserică-n biserică, venise şi timpul să revin în templul meu personal, păgân dacă vreţi, muntele. Dacă te afli în zonă, pare extrem de greu de ales între Obcini, Suhard, Rarău, Călimani, Munţii Bistriţei, Munţii Stânişoarei, însă, din cauză că aveam cazare arvunită pe 5 nopţi în Vatra Dornei şi seara trebuia să revenim în staţiune (mă rog, nu ne obliga nimeni, dar să spunem că era recomandabil), libertatea noastră de mişcare era relativ restrânsă, opţiunile deveniseră mai puţine şi decizia mai facilă.

Dacă iniţial ne gândiserăm la Rarău, în cele din urmă am renunţat la idee. Chiar dacă este în continuare un masiv încă neatins de mine, perspectiva unei armate de maşini trecând pe lângă noi şi poluându-ne în fel şi chip ne-a determinat să ne reorientăm. Deci, ce să fie, ce să fie? Păi, hai atunci să fie fratele Giumalău :). Mai ales că traseul începea chiar din centrul staţiunii.

Ziua a II-a – Vârful Giumalău

Traseul propus (şi, culmea, chiar realizat): Vatra Dornei (802 m) – Pârâul Chilia – Dealul Drăncani (1231 m) – Obcina Mare (1247 m) – Obcina Mică (1322 m) – Poiana Ciungi (1550 m) – Vf. Giumalău  (1857 m) (cruce roşie până în zona Obcinei Mari, apoi bandă roşie).

Şi retur, normal, că nu ne propuseserăm totuşi să înnoptăm undeva la „umbra” crucii de pe vârf. Informaţia era că traseul (la dus) ar avea o durată de circa 5-6  ore. De data asta ne-am mişcat destul de bine, am făcut jur de 9 ore cu totul, în primul rând pentru că, preţ de mai bine de trei ore, până în apropierea Poienii Ciungi, aproape că nu am ridicat capul din pământ. Pe de o parte, mă aduce la disperare imaginea versanţilor cheliţi şi a brazilor ucişi mişeleşte (cu toate că, după ce mi-a fost dat să văd prin secuime, ucigaşilor de păduri de pe aici ar trebui să le crape inima-n ei de ciudă, prin comparaţie sunt vai de mama lor), iar, pe de altă parte. traseul nu prea e întreţinut (cel puţin în august 2010 nu era), astfel încât trebuie să mai fii şi atent la picioare să nu te răstorni peste vreun trunchi de copac căzut în potecă. Apoi, era chiar răcoare pentru o zi de vară, ceea ce mie, una, îmi dă aripi.

Practic, din drumul prin pădure, nu mai ţin minte decât o intersecţie de marcaje, undeva la jumătatea traseului, în zona Obcinei Mari, unde ne-am despărţit de crucea roşie şi de banda albastră, care ni se alăturase la un moment dat, pentru a continua urcuşul pe bandă roşie, pe o potecă largă, cu aspect mai degrabă de drum. Şi mai ţin minte că porţiunea asta de traseu nu e prea solicitantă, panta e chiar una blândă, nepunând probabil probleme nici chiar în toiul iernii.

Din Poiana Ciungi, situaţia se schimbă însă cu 180 de grade. Dispare pădurea, peisajul devine alpin, panta se aspreşte considerabil. De aici şi până pe vârf (pe care l-am avut în permanenţă în faţă), am mai făcut circa o oră. Ne-am gândit la un moment dat să facem o vizită, preţ de-un ceai, Cabanei Giumalău, pe care o zăriserăm în dreapta noastră (de la baza Giumalăului ne-ar fi condus marcajul bandă galbenă până acolo), dar până la urmă am lăsat-o baltă. Nu urma să înnoptăm undeva în creastă, la cort, ci la hotel în ditamai staţiunea, nici semne de epuizare nu prea dădeam, aşa că se putea şi fără ceai.

Pe măsură ce urcam, a început să ne facă probleme tot mai mari vântul de creastă. Şi ceeee vânt! De câteva ori mi-am pierdut echilibrul, trebuia să mă opresc frecvent şi să mă întorc cu faţa spre vale, pur şi simplu pentru a putea respira. La un moment dat am vrut să-mi scot mănuşile din rucsac, îmi cam îngheţaseră mâinile, dar, până să mă organizez, una dintre ele se dădea deja cu parapanta prin Rarău. :))

Ajunşi pe vârf, am tot căutat în van un loc mai ferit de vânt, să facem şi noi ca tot omul un popas, dar până la urmă ne-am mulţumit să facem ochii roată, pentru a ne bucura preţ de câteva clipe de perspectivele spre Rarău (banda roşie continuă spre Rarău, ajungând după cca. 4 ore de mers la hotelul alpin omonim), Obcinele Bucovinei, Munţii Bistriţei. Am identificat şi vârful spre care urma să pornim a doua zi, Ouşoru din Munţii Suhard, am tras în chip crucea din beton armat, cu o înălţime de 9 metri, şi am luat-o pe acelaşi drum la vale, înainte să ne dea vântul lovitura de graţie.

Am revenit în Vatra Dornei mai devreme decât era în plan, înainte de ora 18:00, lucru care mă cam enervează în general, dat fiind că, în astfel de situaţii, nu prea mai ştiu ce să fac cu viaţa mea până seara. De dormit e prea devreme, de plimbat parcă nu-ţi mai arde după atâta mers, mâncatul la restaurant nu-ţi poate lua mai mult de o oră şi să te apuci serios de beri e cam riscant, mai ales dacă ai „treabă” şi a doua zi. Am lălăit-o încă vreo 3 ore, trăgând de două beri şi alte câteva cafele, până am considerat că s-a făcut o oră decentă de băgat la somn.

Ziua a III-a – Vârful Ouşoru

Traseul propus: Vatra Dornei – Vf. Runc (1149 m) – Vf. Ouşoru (1638 m) – retur (bandă albastră)

Timp estimat de mers: 4 – 5 ore (la dus)

Până la baza Ouşorului am urmat traseul de creastă care străbate Munţii Suhard de la est la vest şi care continuă peste Vf. Omu (1932 m – cel mai înalt din masiv) până în Pasul Rotunda. Pornind din centrul staţiunii, am urcat pe nişte scări care duc spre pârtia de schi fond, am ţinut apoi stânga şi, la nici jumătate de oră de la plecare, eram pe Vf. Runc, un prim punct de belvedere. De aici, timp de circa două ore am trecut prin zone de păduri alternând cu poieniţe, având în permanenţă în stânga Depresiunea Dornelor, cu privelişti deosebite spre Dorna Candrenilor, dincolo de care se înalţă culmile Călimanilor.

Apoi am ajuns la baza Ouşorului, al cărui nume chiar se justifică, mai ales dacă-l priveşti de departe. Zonă de stâne. Pauză. Care s-a tot prelungit. Au trecut câţiva băieţi pe lângă noi, urcau spre Vf. Fărăoane (1715 m), singurele fiinţe umane pe care le-am întâlnit în cele două zile pe traseu (de fapt, parcă mai văzuserăm ceva mişcare la Cabana Giumalău, dar eram destul de departe de ea).

Ce facem, mergem? Mda, chiar tre’ să urcăm vârful ăsta? Hai, mă, suntem în concediu! Mi-e lene. Mă declar mulţumită cu plimbarea pe ziua de azi, mai ales că mai urmează vreo două ore de mers până la a reveni în staţiune. Aha. Unanimitate. Coborâm. Acum, la o privire retrospectivă, parcă mi-e un pic ciudă. Dar nu prea tare.

Mă tenta puternic ideea de-a găsi o saună şi un maseur în staţiune. Văzusem un centru spa sau ceva de genul ăsta în apropiere de hotel şi m-am dus întins către el. Ţeapă. Sincer, nici nu mai ştiu de ce. Trebuia programare, n-aveau maseur, n-am găsit pe nimeni acolo, mi s-or fi părut aberante preţurile, zău dacă-mi amintesc, cert e că a trebuit să-mi pun pofta-n cui.

După masă, ca să mai pierdem vremea, ne-am învârtit un pic prin Vatra Dornei, iar într-un final am ajuns să ne înscriem pentru o excursie de o zi în Maramureş. În esenţă nu fusese chiar rău la mănăstiri cu grupul, nu ne ţinuse nimeni în lesă, iar timpii afectaţi opririlor fuseseră decenţi. În plus, fără maşină personală, ar fi fost destul de dificil spre imposibil să ne bazăm pe mijloace de transport în comun sau pe „ia-mă nene” pentru a ajunge până la Săpânţa, cu opriri la Bârsana, Sighet şi pe la mai ştiu eu ce alte obiective, şi să sperăm că seara vom fi înapoi la hotel.

Atât pentru azi. Despre Maramureş, data viitoare.

Ioana

2 thoughts on “Vatra Dornei (3) – Prin Ţara Dornelor, pe drumuri de munte

  1. TANIA

    Ce amintiri mi-ai rascolit…..o zona absolut superba !! si destul de accesibila pentru ascensiuni. Am fost acolo ,la interval de 5-6 ani, aproape sa nu mai recunosc zona din cauza defrisarilor.Ca sa nu-ti spun de Vatra-Dornei “perla” Bucovinei ,a avut o perioada cand aducea a burg occidental ,pe urma a fost lasata in paragina ( nu mai stiu acum ).Bravo Ioana ,astept Maramuresul:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Chiar sunt accesibile traseele în zonă şi e păcat că lumea care vine să-şi facă concediile în staţiune nu profită de lucrul ăsta. Bate vântul (şi la propriu şi la figurat :))) pe ele. Cât priveşte aspectul staţiunii, ce să spun? Ca peste tot la noi. Nu m-a băgat însă chiar în depresie cum au făcut-o Băile Herculane sau Borsecul spre exemplu. Acolo chiar îţi vine să pui mâna pe Kalaşnikov şi să tragi în întâmplare în tot ce ţi se pare că ar fi responsabil de halul în care arată centrul istoric. Asta este, măcar eu folosesc staţiunile astea doar ca punct de pornire şi pentru cazare (ultima oară am folosit cortul în 2009, în Retezat, parcă mă simt şi vinovată faţă de el, dar efectiv am început să am nevoie de confort), dacă m-aş învârti de dimineaţa până seara pe acolo cred că aş face cu nervii 🙁

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.