Trenule, maşină mică… (1) – Racoş. Where the F**k is Racoş?

Ce-am cu trenul? Am. E adevărat că prin ţară circul destul de des cu C.F.R.-ul, dar de regulă îl mai combin şi cu alte mijloace de transport, autocare, curse locale şi, atunci când arde (în sensul că ultimul mijloc de transport în comun disponibil ne lasă la mama dracului), cu taxiuri mai mult sau mai puţin oficiale.

De data asta am reuşit însă să mă plimb timp de două zile, apelând exclusiv la tren (taxiul folosit în Sibiu până la gară, apoi de la gară până la domiciliu nu se pune). Mai mult decât atât, am reuşit să ajung acasă cu toate biletele de tren în portofel, astfel încât, o dată în viaţă, reuşesc şi eu să ofer nişte informaţii concrete cu privire la programul de „zbor” şi la preţul biletelor. Cine ştie, poate se găseşte careva dispus să o ia pe urmele mele. Deci:

12-13 iulie 2014

  1. Sibiu 03:10 – Braşov 07:21 (R, 21.5 RON)
  2. Braşov 07:55 – Racoş 09:14 (R, 7.5 RON)
  3. Racoş 15:17 – Rupea 15:41 (R, 4 RON)
  4. Rupea 10:14 – Sighişoara 11:10 (IR, 18.5 RON)
  5. Sighişoara 15:00 – Sibiu 18:09 (R, 13.5 RON)

Să revenim la Racoş, prima staţie (Braşovul fiind doar pentru regrupare). Planul iniţial era acela de a vizita Cetatea Ţărănească de la Rupea şi Biserica fortificată din Viscri. Detaliind planul, am realizat că n-avem nicio şansă să ajungem la Viscri fără maşină. Pe cea mai scurtă rută, distanţa rutieră între Rupea şi Viscri este de 14 km, nu există transport în comun şi, chiar dacă aş fi vrut să arunc banii pe taxiuri, n-are Rupea aşa ceva. Cât despre alternativa de a parcurge într-o zi pe jos şi pe şosea 28 de km (dus-întors), nu mulţumesc!

Văzând că dă cu virgulă, am început să caut alternative. Astfel am dat peste Racoş. Care mai are şi gară. Cu mâna pe inimă recunosc că habar n-aveam cu ce se mănâncă. Văzând câteva fotografii şi citind printre rânduri încântarea celor care poposiseră la Racoş, mi-am spus că acolo e de mine. Într-adevăr acum, a posteriori, nu pot decât să mă bucur că avem o reţea de transport public de rahat. Comparativ cu ceea ce mi-a oferit Racoşul, Viscri mi s-ar fi părut doar o altă biserică-cetate.

Mi se pare incredibil câte minunăţii – tot una şi una – sunt de văzut în sătucul ăsta care pare picat de pe hartă. La fel de incredibil mi se pare că, până acum, nu am auzit de el. Să nu-mi spuneţi că sunt o ignorantă, că nu-s! Iar dacă Racoşul tot are populaţie majoritar maghiară (mă rog, nici „înlocuitorii de saşi” nu-s chiar o minoritate), aş băga mâna în foc până la umăr că, dacă satul s-ar fi aflat pe teritoriul Ungariei, încă de la graniţă dădeai de indicatoare care să te ghideze într-acolo. Şi casele din sat n-ar fi stat să se dărâme. În ţara frunzei verzi cu iz de blondă, în afara unui panou informativ situat în curtea castelului nobiliar şi a unui al doilea, plantat în faţa coloanelor de bazalt, ciuciu. Nicio săgeată care să te îndrume spre vulcan, spre castel, spre coloane, spre nimic.

Dacă tot am amintit câteva obiective, s-o luăm sistematic:

Castelul nobiliar Sükösd-Bethlen

De la gară am pornit-o în urcuş pe drumul care părea cel principal (Strada de Sus), pe care ne-am tot dus, aşteptând să ne apară în cale vreun indiciu. E adevărat că vedeam mai multe turle, dar nu prea îmi puteam da seama care sunt ale castelului şi care ale bisericilor din sat. Când am început să coborâm, iar drumul a cotit spre stânga, am întrebat nişte localnici aflaţi la taclale în faţa porţii. Eram pe calea cea bună. Totuşi, am fi putut ajunge mai repede dacă pe la jumătatea drumului am fi făcut stânga, coborând pe Strada Bethlen.

Bine şi aşa. Castelul, clădit în stilul renascentismului târziu, a fost atestat pentru prima oară în 1636, cu ocazia primului inventar, făcându-se vorbire atunci despre o construcţie cu trei camere, ridicată în perioada 1594-1603, la comanda lui Sükösd Istvan, şi extinsă de către  Sükösd György, membri ai unei vechi familii nobiliare secuieşti.

După moartea ultimului Sükösd, castelul a trecut în 1660 prin danie princiară în proprietatea perceptorului Budai Peter, apoi, în 1694, în cea a lui Bethlen Samuel, moştenitorul întregii averi a lui Budai. Contele Bethlen, căpitan al Scaunului Mureşului şi locotentent al Ţinutului Târnavei Mici, a înălţat zidurile castelului şi a ridicat turnul de poartă.

Vremurile bune ale castelului au început să apună în timpul revoluţiei paşoptiste, când o mare parte din construcţie a căzut pradă focului. Ulterior, după ce castelul a ajuns în posesia comunităţii din Racoş (1903), domeniul a fost parcelat, iar casele oamenilor l-au înghesuit tot mai mult. Odată cu instaurarea comunismului, situaţia a devenit şi mai nasoală pentru bătrâna reşedinţă nobiliară: a fost folosită ca sediu C.A.P., grânar, grajd, staţie de pompieri, apoi cutremurul din 1977  a contribuit şi mai mult la degradarea sa, crăpându-i zidurile şi dărâmând unul dintre turnuri. După 1990 au început ceva lucrări de restaurare cu fonduri strânse prin Fundaţia Bethlen, nefinalizate însă.

Ne-am tot învârtit prin jurul castelului, care m-a impresionat în primul rând prin dimensiuni, şi am ajuns la concluzia că nu se poate vizita. Greşit! Am aflat ulterior, la cârciuma din sat, că trebuia să batem în uşa unei case vecine cu castelul, unde am fi dat de o femeie care deţine cheia. Tardiv.

Vulcanul stins

Fără îndoială, revelaţia întregii excursii! Cât de frumos poate fi! Pare un canion american în miniatură. Iar culorile, ce să mai spun?!? Brun închis, brun roşiatic, roşu, maroniu, galben ocru, apoi verdele intens al brăduţilor care s-au încăpăţânat să supravieţuiască printre atâtea zgure, bazalturi, cenuşi vulcanice şi tufuri. Mai e o floare de culoare roz, n-aş şti să-i spun pe nume, care pare a se simţi perfect în mediul teoretic ostil.

Am localizat vulcanul încă din tren. Două gâlme închise la culoare pe un deal deasupra satului. Nu e de fapt chiar un deal, ţine de Munţii Perşani, nebăgaţi în seamă de majoritatea drumeţilor, din cauza altitudinilor reduse (abia ating în punctul maxim – Vârful Măgura Codlei1292 m).

De la castel am identificat direcţia de urcare, nu însă şi drumul. Am luat-o aşadar în sus pe unde ne-a tăiat capul. Odată ieşiţi din sat, am constatat că nu alesesem tocmai varianta optimă. A trebuit să urcăm pieptiş o bucată bună până să dăm în drumul de maşină, neasfaltat. Chiar şi aşa, întreaga plimbare până la Micul Canion nu ne-a luat mai mult de 20 de minute.

Aaaa, şi am avut o scurtă întâlnire cu un iepure de câmp. La un moment dat au trecut pe lângă noi într-o goană nebună trei câini. După câteva minute, unul dintre ei s-a întors, gonind în continuare. Abia atunci i-am zărit urechile. E clar că cei doi căţei care-l urmăreau nu i-au putut face faţă la capitolul viteză.

Aici, în nordul judeţului Braşov, au avut loc cele mai recente activităţi vulcanice de la noi din ţară. Bineînţeles că recent nu înseamnă nici săptămâna trecută, nici acum 100 de ani, ci cu zeci de mii de ani în urmă.

N-aş băga mâna în foc că ceea ce vedem noi astăzi e creat în proporţie de 100% de natură. Multă vreme a existat aici o exploatare de zgură, şi cred mai degrabă că acel crater vulcanic aparent atât de bine păstrat e tocmai rezultatul acelei exploatări.

În altă ordine de idei, nici măcar nu mă interesează cine e responsabil pentru peisaj. Tot ce contează e că peisajul există, e unul de vis şi trebuie vizitat. Musai!

Coloanele de bazalt

În dreapta vulcanului (dacă stai cu faţa spre el, dinspre sat), la o distanţă de doar cinci minute, te întâmpină o altă atracţie a Munţilor Perşani: coloanele de bazalt de la Racoş.

Noi ne-am întors în sat înainte de a urca înapoi la coloane, în primul rând ca să poată degusta cofeinomana un plic de 3 în1 la cârciuma locală, în al doilea rând pentru a ne lămuri în ce parte a fostei cariere de exploatare a bazaltelor se găsesc coloanele declarate rezervaţie naturală.

Un localnic tocmai avea drum încolo şi s-a oferit să ne însoţească după ce-şi va fi terminat paharul, aşa că n-a mai trebuit să ne batem capul. Ajunsă la coloane, primul meu gând s-a îndreptat spre Detunata Goală din Munţii Metaliferi. E adevărat, Detunata cu ale ei orgi de piatră e infinit mai impresionantă (dacă n-aţi ajuns încă acolo, faceţi bine şi duceţi-vă), dar şi coloanele de la Racoş, cu înălţimi de 10-15 metri, sunt departe de a fi de lepădat. Fenomenul se explică prin răcirea rapidă a lavei bazaltice. Ţinând seama de faptul că şi aici a funcţionat o carieră până acum câţiva ani, nu sunt nici în cazul ăsta sigură că mâna omului n-are nimic a face cu actuala formă a coloanelor.

Ca şi în primul caz, puţin îmi pasă. Eu mă declar mulţumită!

„Lacul de smarald”

Drumul care duce la coloanele de bazalt nu se opreşte aici, ci continuă în urcuş, făcând după câteva zeci de metri o buclă la stânga. Urmează două ramificaţii ale drumului, din nou către stânga. Cea de-a doua e cea bună. După doar câţiva metri se ajunge pe „buza” lacului format în fosta carieră de bazalt.

Într-o primă fază am fost un pic dezamăgită. Toate materialele pe care le citisem vorbeau despre „lacul de smarald, de un verde ireal/neverosimil” iar eu stăteam şi mă uitam şi nu mi se părea deloc neverosimil şi cu atât mai puţin ireal de verde. Doar verzui. Mai deschis sau mai închis, după unghiul din care-l priveam. Poate din cauza ploilor multe ori a mătăsii broaştei (sau ce bălării or fi) care-l invadase.

Mi-am revenit însă repede din dezamăgire. Uitându-mă mai atent, e frumos al naibii. Aproape ca un lac glaciar. Iar malurile din stâncă de bazalt fac toţi banii!

Bonus

Am ajuns în gară cu aproape o oră înainte de sosirea trenului care urma să ne ducă la Rupea. Am văzut imediat podul suspendat peste Olt. N-aveam niciun chef să stau înţepenită în gară, aşa că ne-am prostit o vreme „dându-ne” cu podul, după care am aterizat pe malul celălalt, în iarbă, şi am avut parte de cele mai dulci 20 de minute de picoteală de când mă ştiu. Şi gata.

Ioana

7 thoughts on “Trenule, maşină mică… (1) – Racoş. Where the F**k is Racoş?

  1. TANIA

    Avem zone atat de frumoase , as putea spune unice in Europa!Mina de aur ar fi turismul ,dar pe cine intereseaza? Dar si tu ,surprinzi unghiurile favorabile ,esti profesionista!!Micul Canion ,are putin din Marele Canion ,pastrand proportiile bineinteles! Superbe imagini:* ( La intors ,care era pretul biletelor?? acelasi?:))):*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nu-s deloc profesionistă :)). Nici măcar nu folosesc vreun aparat extraordinar iar să le editez iar nu mă prea pricep. Pozele făcute în natură oricum nu reflectă nici 10% din frumuseţea locurilor. Ţin minte cât eram de dezamăgită după primele ture pe munte când vedeam pozele şi mi se păreau jalnice comparativ cu realitatea de la faţa locului :).Pfff, habar n-am :))). Am făcut cum ar veni un circuit, fără a repeta cursele. Alea listate de mine sunt toate trenurile. Oricum, s-a nimerit ca cele mai mult legături să le avem la personal, am economisit puternic carecasăzică. După două săptămâni am fost iar cu trenul până la Braşov, cu Interregio. Mai mult decât dublu (46 faţă de 21.5 lei). Mulţumesc :*

      Reply
    2. Bella

      Zona e frumoasa, dar fitograful e deoarte de a fi k profesionista. Poatevtie ti sebpare ca e pt ca nu stii sa faci poze.

      Reply
  2. Eu

    Dragă Ioana,
    Descrierile tale despre locuri minunate, inaccesibile multora dintre noi, fie din cauza lipsei de timp sau de bani, fie din cauza problemelor de sănătate sau a vârstei înaintate sunt atât de benefice , iar stilul tău plin de optimism aduce noi dorinţe şi speranţe în sufletul omului care este în pragul de a ceda în faţa greutăţilor care-l împovărează.
    Eu voi citi în continuare cu plăcere toate noutăţile care vor apărea pe blogul tău, urmărind îndeaproape toate excursiile pe care le vei face.Pentru mine ele sunt surse importante de cunoaştere a frumuseţilor naturii din România şi din lume, lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru a fi apreciate de oameni spre bucuria şi desfătarea lor.

    Reply
  3. Pingback: Măgura Codlei sau cum arată o zi perfectă |

  4. Pingback: Trenule, maşină mică…(3) – Sighişoara cea colorată |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.