Thailanda (9) – Koh Larn: Să mă duc, să nu mă duc?

Să mă duc, să nu mă duc? Asta-i întrebarea! Am ajuns la Pattaya, oraşul-staţiune de pe coasta Pacificului, şi realizez că o vizită pe insula Koh Larn, aşa-zisa Insulă de Corali, ar fi cam singura şansă de a vedea cu ochii mei nişte ape turcoaz şi nişte nisip alb şi fin ca-n reclame.

Deci, ar trebui să merg. Clar!

Totuşi, ce fac eu o zi întreagă pe o insulă din asta, fie ea cât de exotică? De peisaj mă satur repede, mi se par destul de plate paradisurile de gen şi n-aş da Marea Nordului într-o zi cu furtună pe treizeci de Bore Bore în formă maximă. La plajă nu stau din principiu (alergia, maică), căldura excesivă mă face să trec gradual de la nervi la disperare, văd că există un fel de ţarcuri montate în ocean, din perimetrul cărora n-ai voie să ieşi, cu alte cuvinte adio vis frumos cu înotat în larg.

Apoi, nu ştiu cum se face, dar mie mi-e chiar bine la Pattaya. Neaşteptat de bine. Nu-i oraşul ăsta nici pe departe cireaşa de pe tortul turistic al Thailandei, dar am un zen în mine de am ajuns să mă întreb dacă nu cumva mi-or pune micuţii ăştia etnobotanice în mâncare.

În plus, la Pattaya am ceva ce n-aş avea pe insulă: o cameră de hotel pe care n-o împart decât cu vreo două şopârliţe Gecko şi în care mă pot retrage ori de câte ori începe să mă tortureze căldura, aglomeraţia sau ce m-o mai tortura pe mine. Pe insulă aş ajunge undeva la nouă dimineaţa, după care aş rămâne „arestată” acolo până după-amiaza târziu, când, după reflux, nivelul oceanului va creşte suficient cât să permită vaporaşelor să se apropie din nou de ţărm. Mă cam stresează ideea pentru că, aşa cum am mai spus, #suntnebună!

Până la urmă, îmi dau un şut în fund. Mă duc!

Koh Larn e aproape de Pattaya, la doar 7-8 km distanţă. Puţin peste jumătate de oră facem cu vaporaşul. Când ajungem pe insulă e încă pustiu. N-o fi chiar peisajul vieţii mele, dar tot mă extaziez un pic privind apa. Nici măcar nu e turcoaz, e un verde deschis, cel puţin în apropierea ţărmului. Mai în larg are într-adevăr o nuanţă de turcoaz, apoi devine din ce în ce mai albastră.  Ocean în degradé, Pacificul ăsta!

Şezlong cică nu pot închiria. N-am înţeles prea bine de ce, ceva cu e miercuri, e nu ştiu ce sărbătoare, nu se închiriază şezlonguri. Nu văd nicio logică, aşa că nu-mi bat capul. Bine măcar că mi-am luat un prosop cu mine. Hai în apă. Pe cât de limpede, pe atât de caldă. Prea caldă pentru gusturile mele, simt cum mă moleşesc. Mi-am luat ochelarii de înot, poate descopăr ceva interesant pe fundul oceanului.

În interiorul ţarcului destinat bălăcelii nu văd decât câţiva melci. Nu-mi place, vreau în larg! Mă strecor pe sub geamandură şi nu mai scot capul din apă. Probabil că se va găsi cineva să încerce să mă întoarcă, aşa pot spune că n-am auzit, că nu mi-am dat nici seama că am depăşit geamandura, din astea. N-apucă oricum să mă întoarcă nimeni, pentru că, după câteva minute, sunt nevoită să mă întorc din proprie iniţiativă. Simt nişte valuri ciudate şi, când scot în fine capul şi mă uit în jur, constat că au apărut brusc o mulţime de vaporaşe şi că eu plutesc în derivă printre ele. Bine că n-a dat vreunul peste mine! Deci nici ţarcurile astea nu-s puse ele doar aşa, de frumuseţe.

Revin la ţărm cu câteva braţe în stilul fluture. Măcar să mă dau mare!

Stau vreo cinci minute pe prosop, la umbra unui copac cu frunze colorate, şi, până să mă usuc, mă ia plictiseala. De fapt, mai degrabă o stare de nestare. Cum sunt oricum deja setată aiurea, mă cam nelinişteşte gândul că mai am vreo nouă ore de pierdut pe aici, fără altă opţiune.

Hai să vedem cum stăm cu oferta artistică. Mă duc la barul de pe plajă s-o studiez în linişte, la o cafea. Snorkeling, nu. N-are niciun farmec dacă nu te poţi scufunda ca lumea. Plimbare în barca cu fund de sticlă pentru a admira coralii care au cam dispărut oricum din zonă, nici atât. Mai e o chestie care sună interesant, plimbare pe fundul oceanului într-un fel de costum de cosmonaut, dar e îngrozitor de scumpă, 1800 de bahţi (vreo 50 de Euro) preţul afişat. Exclus. Rămâne în picioare doar varianta parasailing. Cam scumpă şi ea, 1000 de bahţi, dar am speranţe că se poate negocia.

Pentru asta am nevoie însă de concursul colegilor mei de excursie. Dacă ne înscriem mai mulţi, şansele de a obţine un rabat cresc, evident. Revin pe plajă şi încep să trag de unul şi de altul. Haideţi, care vine să se dea cu paraşuta?  Nu prea am succes. Adică vrea lumea, dar nu chiar acum că nu-i nicio grabă, avem timp toată ziua. Om avea noi timp, dar eu nu mai am răbdare. Când sunt pe cale să abandonez ideea de grup şi să mă duc să-mi iau ţeapă singură, se milostiveşte ghida de mine şi-i adună. Ne strângem opt oameni şi, într-adevăr, preţul scade brusc cu 400 bahţi.

Parasailing-ul ăsta e o treabă tare faină în sine. E o senzaţie interesantă să fii smuls de la sol de barca cu motor care trage paraşuta, dar parcă mă aşteptam la un pic mai multă adrenalină. Şi să dureze ceva mai mult „zborul”. Până la urmă, mă bucur însă să revin cu picioarele pe pământ după doar câteva minute (puţine rău). Mi-au fixat atât de prost hamurile, încât simt cum îmi taie carnea în jurul umărului stâng. Vreun minut am reuşit să-mi susţin greutatea în braţe, ulterior am fost nevoită însă să mă las în voia hamului torţionar, că nu-s nici eu vreun Chuck Norris, ce Dumnezeu.

Mi-am făcut şi damblaua asta şi revin pe plajă. Nu-mi vine să-mi cred ochilor când văd în ce hal s-a putut retrage apa în mai puţin de o oră. E pentru prima oară când văd cu ochiul liber cum acţionează fluxul şi refluxul. Asta înseamnă însă şi că nu mai intru în ocean, acolo unde înotam mai devreme abia îmi trece apa de glezne.

Plec la bere. Şi încă una. Cum mă bate soarele-n cap, încep să-mi vină şi ideile zgubilitice. Ce-ar fi să trec eu la înconjurat insula? Are în jur de 4 pe 2 km şi pe moment mi se pare că asta ar însemna 8 km de mers. Dap, cam atâta matematică ştiu. Nu ajung oricum prea departe. Mă blochez în nişte bolovani, poteca dispare, şlapii mă împiedică să mă desfăşor. În plus, aici, unde ochiul turistului nu pătrunde, găseşti munţi de gunoaie. M-aş revolta dacă aş fi un pic mai ipocrită şi m-aş preface că uit că în râurile patriei cresc mai multe pet-uri decât păstrăvi. Poze dovadă cu gunoaiele n-am făcut că mă deprimă să mă uit la ele, credeţi-mă pe cuvânt că era plin de ele. Sau nu mă credeţi.

Revin la crâşmă, ce să fac şi eu? Partea bună e că m-am relaxat şi nu mai contorizez obsesiv trecerea timpului. Avem şi masă inclusă, doi creveţi gigantici, câteva midii şi un peşte, orez şi salată. Mai bine nici că se putea.

Până la final, mă îndur să mă mai înmoi o dată şi în ocean, în Pattaya nu mă mişc oricum de lângă piscina mea de dimensiuni aproape olimpice nici să mă tai cu lama. Încă o bere, o poveste, şi s-a făcut ora de plecare. Nu numai că am supravieţuit, parcă nici nu-mi mai vine să plec. Mă rog, m-a cam luat lenea, de aia. Gândul la aerul condiţionat din cameră e însă destul de ofertant încât să mă mobilizeze.

Rămâi cu bine, insulă cu ape turcoaz şi nisip alb şi fin ca-n reclame!

Ioana

4 thoughts on “Thailanda (9) – Koh Larn: Să mă duc, să nu mă duc?

  1. TANIA

    Ce bine ca n-ai stat prea mult pe ganduri ” sa ma duc-sa nu ma duc” :))))Oriunde ai fost, ai avut parte de experiente unice … sa inoti in Pacific (chiar si aproape de tarm) nu-i la indemana oricui…Pe tine stau gramada cei 4, la parasailing???:)))) Cate nuante poate avea oceanul, dinspre tarm inspre larg…aproape ireal! Bravo Ioana!:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Aşa-i, ar fi fost păcat să nu merg. Pierdeam culorile astea, la Pattaya nu arăta nici pe departe aşa. Da, da, eu mi-s, în toate 3 pozele. Se chinuiau să mă aducă cu picioarele pe pământ :)). Merci, Tania :*

      Reply
  2. Pingback: Thailanda (10) – Pattaya |

  3. Pingback: Insula Gozo, pe repede înainte (1) | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.