Thailanda (1) – Serile mele în Bangkok

Observ cu oarecare satisfacţie că în ultimii ani mi-a mai dispărut din îndârjirea care obişnuia să mă terorizeze însoţească prin turnee. Îndârjirea aia de a vedea tot, tot, tot şi de a pricepe chiar mai mult decât atât, de a nu irosi, ferească-mă Dumnezeu, vreo secundă din atât de preţioasele mele concedii. Fuse şi se duse. E adevărat că nici în vacanţele trecute, cel puţin de-o vreme încoace, nu m-aş fi ridicat de pe terasă, din faţa unei beri servite în halbă îngheţată, nici dacă ar fi pogorât însuşi Duhul Sfânt să ţină un discurs motivaţional două străzi mai încolo, dar acum, în Thailanda, am trecut deja la un level superior: am redescoperit gaura din macaroană, zisă şi somn de după-amiază. :))

Timp de aproape două săptămâni am experimentat toate fazele şi gradele de intensitate ale unei leni de-a dreptul nesimţite (bine, o să vă povestesc şi cum înotam eu măcar câte 3 km pe zi, dar, credeţi-mă pe cuvânt, pe de o parte înotul e pentru mine mai relaxant decât un masaj cu uleiuri orientale, iar, pe de altă parte, înotam atâta şi pentru că mi-era lene să ies din bazin).

Am avut parte de trei zile pline în Bangkok. După ce am stat şi-am cumpănit, am ales să mă las pe mâna programelor ghidate oferite de agenţie. M-ar fi secat să stau la cozi interminabile în căldura aia. Apoi, să fim serioşi, habar n-aveam care-i diferenţa dintre Theravada, Mahayana şi Vajrayana, nici cu mudrele lui Buddha nu eram tocmai la curent, iar dacă mă puneaţi să vă spun ceva despre templele din Bangkok, aveam ce-i drept o vagă bănuială că unele-s ridicate în stil chinezesc, altele în stil khmer, dar, ca să nu zic cumva vreo tâmpenie, mergeam la sigur şi declaram că sunt colorate, foarte colorate. :))

Cele patru seri petrecute în capitala Thailandei au fost însă doar ale mele. Am spus pas cinelor de grup servite pe vas, în croazieră pe Chao Phraya, sau la înălţimea unor zgârie-nori (cred că la Sirocco au fost), incursiunilor în piaţa de noapte şi, cu atât mai mult, unui spectacol grotesc, familiar „cunoscătorilor” sub titulatura de Ping pong show (dacă nu vă spune nimic, lăsaţi-o aşa).

Am revenit de fiecare dată la hotel pe la patru-cinci după-amiaza, doborâtă de căldură. Dacă piscina era liberă, bine, dacă nu, nu. Aterizam la duş după care, inevitabil, în pat. Şi, Doamne, bine mai era!

De trezit, mă trezeam undeva pe la şapte-opt, aruncam cu ultimele puteri un tricou curat pe mine şi plecam în lume. Cam până la colţul străzii. Unde mă opream invariabil la o cafenea Tom N Toms. Cam scumpă cafeaua, deh, lanţ internaţional, dar, pe de o parte, asta îmi plăcea mie, iar pe de altă parte exista o terăsucă ferită, unde puteam să-mi satisfac viciul (ăla cu fumatul, nu vă gândiţi la alte tâmpenii).

După care mă apucam la fel de invariabil de periat zona. Bine, am mai avut şi câteva iniţiative de a explora „depărtările”. Citisem într-un ghid că ar fi fain în Old Farang, vechiul cartier al străinilor. Îmi închipuiam un fel de centru vechi plin de clădiri coloniale. Doar că ghidul nu mi-a spus că ar fi preferabil să merg ziua. Iar eu uitasem probabil că Thailanda nu a fost niciodată colonie. Cert e că am luat un taxi chemat de la recepţia hotelului (vreo 70 baht m-a costat pe ceas, 2 Euro adică), doar pentru ca după jumătate de oră să mă întorc uşor dezamăgită în Pratunam.

Mi-ar fi plăcut apoi să mă plimb prin parcuri, în Lumphini sau în zona Dusit. Doar că, la fel, ar fi trebuit s-o fac ziua, nu noaptea. În fine, să dau o zonă ultraaglomerată pe altă zonă ultraaglomerată mi se părea inutil. Aşa că am rămas în Pratunam.

Adevărul e că mi-a fost bine în Bangkok. Eram la faza aia de îndrăgosteală incipientă, de adulmecare. Încă nu fusesem zguduită de hohote de plâns, asistând neputincioasă cum elefanţi sau tigri sunt schingiuiţi întru distracţia turiştilor idioţi, încă nu remarcasem decrepiţii libidinoşi veniţi în Thailanda „să fută pe-un iaurt” (nu, nu-mi cer scuze pentru expresie, nici măcar nu-mi aparţine), încă nu-mi stătea inima-n loc de câte ori vedeam un farang (străin) între două vârste în apropierea unui copil cu trăsături asiatice. Din laşitate sau, dacă vreţi, din instinct de conservare, nu voi mai scrie despre lucrurile astea. Vreau să mai spun doar atât: nu-mi permit să judec oferta făcută de o cultură pe care, ca european, n-ai decât să te minţi singur că o înţelegi. Oamenii ăştia îşi duc karma lor aşa cum ştiu şi cum au fost învăţaţi. Cererea în schimb, cererea am judecat-o. Cu multă amărăciune şi cu şi mai mult dezgust.

Revenind, chiar aveam de toate în Pratunam. Vânzători mai mult sau mai puţin ambulanţi care-ţi ofereau ce vrei şi ce nu vrei, hoteluri scumpe şi zgârie-nori, printre care stăteau ascunse după garduri metalice slum-urile mizere cu condiţii de trai la limita subzistenţei, altare în aer liber împodobite până la refuz cu ghirlande de flori portocalii, mall-uri cât cuprinde cu spectacole de stradă organizate în fiecare seară.

N-am intrat în vreun mall, mă plictiseşte de moarte shopping-ul, cu mintea de pe urmă îmi pare însă rău că n-am făcut-o. Trebuie să-mi schimb urgent feţele paletei de tenis de masă, două feţe Butterfly (aşa cum sunt cele vechi ale mele) m-ar duce undeva la 300 RON, şi zău că mi se pare aberantă suma pentru două bucăţi de cauciuc. Sunt aproape convinsă că aş fi găsit feţe chinezeşti la preţuri mult mai bune. Şi nu, nu mă refer la “chinezării” (ci în principiu la DHS, asta pentru cunoscători).

În schimb, tarabele, mai ales cele cu mâncare, parcă se legau cu lanţuri de mine. Absolut surprinzător, după ce în China mă ocupasem practic cel puţin o săptămână cu greva foamei fiindcă-mi venea să vomit doar la mirosul mâncării, aici am ajuns să fac o pasiune aproape isterică pentru bucătăria asiatică.

E adevărat că, nu ştiu de ce, mă gândeam că voi da peste un rai al vegetarienilor. Nu-i chiar aşa. De fapt nu-i deloc aşa, se mănâncă la greu carne. Poţi chiar avea surpriza să ceri legume şi să le laşi în farfurie fiindcă se simte de la o poştă că au fost gătite laolaltă cu carnea de porc. Eu mănânc însă fructe de mare. Şi peşte. M-am aruncat cu frenezie asupra creveţilor. În toate formele şi variantele posibile: pe băţ, în supă, cu curry, cu orez, cu legume, cu tăiţei, cu dulce şi picant, cu picant şi acru, cu acru şi dulce, cu acru, dulce şi picant. Aveam să aflu abia după vreo săptămână că tocmai cultura creveţilor e responsabilă pentru dispariţia pădurilor de mangrove de pe coastele Thailandei. Mişto, încă o chestie care-mi stă în gât!

Cu caracatiţele am o oarecare reţinere. În ciuda faptului că nu ar fi o abatere de la principiul de a nu mânca animale care au respirat acelaşi aer cu mine, mi se par fiinţe prea inteligente ca să le mănânci. Adică na, cum să mănânci pe cineva care ştie să-ţi spună cine va deveni campioană mondială la fotbal? :)) Până la urmă, m-am încumetat totuşi să iau o caracatiţă pe băţ. Chilipir, 20 de bahţi. Şi Dumnezeul caracatiţelor s-a răzbunat cu promptitudine! M-a pus naiba să răspund afirmativ la întrebarea vânzătoarei dacă vreau spicy. Pentru că eu aşa mă vedeam, mâncătoare de mâncăruri spicy. Deci cu siguranţă v-a traumatizat şi pe voi în copilărie „Moartea căprioarei”. Ei bine, aşa şi eu, precum micul Labiş: Mănânc şi plâng. Mănânc!  S-a rezolvat până la urmă cu o mică perfuzie orală, cu apă de nucă de cocos. :)))

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că nu m-am simţit deloc „albă” în Bangkok. În primul rând, nu te bagă nici dracu în seamă, în al doilea rând, dacă vrei să cumperi să zicem un ananas de la gheaţă de pe stradă, te costă 20 de bahţi, la fel cum l-a costat şi pe thailandezul care a cumpărat înaintea ta. De mâncat, mâncam fie de la tarabe, din mers sau şezând pe câte o bordură, fie pe la dughenele din zonă dotate cu o mână de mese. La thailandezi, chinezi sau indieni. Oricum, n-a existat mâncare care să mă coste mai mult de 6 Euro (200 bahţi). Doar pentru a savura în linişte câte o bere mai intram în locuri care ar putea intra în categoria restaurant.

Ufff, ce m-am întins cu scrisul! Asta după ce mi s-a părut iniţial că Thailanda nu vrea să se lase deloc povestită şi pace. Prin urmare, voi scrie într-o postare viitoare despre nebunia mea cu fructele.

Ideea de bază e că mi-a fost bine în serile petrecute la Bangkok. Nu-mi venea nici mie să cred cât de tolerantă sunt cu căldura, cu mirosurile de canal sau cu poluarea. Eu, cea care scoate afară oamenii din saună că au mâncat usturoi şi îi aruncă pe geam din autobuz dacă îndrăznesc să scoată din straiţă sandwich-ul cu parizer. :))

Apropo de toleranţă, chiar s-a întâmplat la un moment dat o fază drăguţă. Mâncam în stradă, aşezată la una dintre cele trei mese aparţinând unei tarabe, şi văd la un moment dat cum un chinez de la masa vecină rânjeşte fixându-mi picioarele. Când mă uit, tocmai trecea un clan de şobolani pe acolo, unul dintre ei alegând scurtătura, direct peste sandaua mea. :)) Cred că bietul chinez se aştepta la ceva spectacol gratis, altfel nu-mi explic dezamăgirea din privirea lui atunci când singura mea reacţie a fost să-i zâmbesc înţelegător.

Gata, ajunge. Vor mai fi zile, vor mai fi postări.

Sau nu, încă o chestie. Am mai avut din când în când momente în care simţeam că mă loveşte claustrofobia. Am pus-o la început pe seama zgârie-norilor, a înghesuielii. Abia apoi mi-am dat seama de unde vine, de fapt. Sunt zone în care, dacă te uiţi în sus, nu vezi cerul. Nu din cauza poluării şi nici din cauza blocurilor. E plin de pasarele (nu păsărele), ca să nu mai vorbesc despre Skytrain-ul care străbate Bangkokul.

Şi acum chiar că am încheiat.

Ioana

7 thoughts on “Thailanda (1) – Serile mele în Bangkok

  1. Mihai

    Heeee, asteptam impresii. Si eu am fost incantat de-a dreptul de mancarea lor. Si fata de tarile arabe unde daca intorceai capul spre ceva, sareau pe tine, la oamenii astia nu a avut absolut nimeni treaba cu mine, oricat ma holbam la tarabele lor.
    Apropo de sobolani, ma uitam cateodata la tarabele la care se gateau si care erau insiruite. Se intampla cate o persoana-bucatar sa sara 1-2 pasi in spate sau lateral. Prima data nu am inteles de ce. Apoi am vazut ca treceau rozatoarele peste picioarele lor! Zile minunate.

    Reply
    1. Ioana Post author

      Ha ha, am fost de-a dreptul mândră de mine cum am stat eu ca statuia lui Nefertiti să treacă şobolăneii peste mine :)) Mai ales după ce am văzut lume urlând când vedea câte o şopârliţă pe tavan. Acum na, fiecare cu fobiile lui, eu le am pe ale mele (claustro, termo, helio etc etc etc :))). Să ştii că şi la arabi diferă de la ţară la ţară. În Maroc eram de-a dreptul disperată de cât de insistenţi sunt, pe când în Siria efectiv nu te băga nici dracu în seamă. Bine, nici n-aveau vreo treabă cu turismul, nici măcar magneţi nu găseai, de fapt cred că asta mi-a plăcut atât de mult încât am ridicat Siria mea la rangul de “best ever”. Nici măcar nu mă pot uita la ştiri cu nebunia de acolo :(. Cu impresiile abia m-am pornit. Mai “e” o grămadă. Merci, Mihai 🙂

      Reply
  2. TANIA

    Doar tu putei descoperi binefacerile somnului de dupa-amiaza , la mii de km de casa:), ai putea repeta asta , macar o data pe saptamana! M-a fascinat intotdeauna Asia , cu traditiile religioase , culturale , etnice atat de diverse ,dar si cu bucataria asiatica!Si in Thailanda , ai gasit de toate…..Puteai sari peste imaginile cu farfuriile savuroase 🙂 eu n-am putut sari!:)Bravo Ioana , astept continuarea:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Să ştii că de când am venit, mă parchez după-amiaza măcar o dată la 2-3 zile :D. Nu, nu puteam sări din păcate peste farfurii, mâncarea a făcut cred cel puţin 1/4 din toată experienţa thailandeză :)). Vine, vine continuarea. Merci, Tania :*

      Reply
  3. Anda

    Acelasi farmec inegalabil in povestire. chiar daca nu postai nici o poza, cu ochii mintii vedeai tot si daca erai mai insitenta cred ca si miroseai ceva…
    Nu trebuia sa sari peste nimic… nici peste aglomeratia nocturna, nici peste mancare :))Eu fiind o consumatoare serioasa, farfuriutele mi s-au parut ca niste flori exotice :)) nu am stiut de principiul tau referitor la animalele care respira acelasi aer ca si tine….conform unor vorbe ” esti ceea ce mananci” .. asta inseamna ca eu sunt o frigaruie? sau o sarmaluta?

    pup Ioana :*:*:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Daaaa, bună asta cu farfuriuţele ca nişte flori exotice :)) Mâncarea thailandeză nu-i mâncare, e artă, un fel de ikebana :)) Hmmm, nu ştiu ce să spun cu frigăruia. Io ce-s atunci? O ridiche? Sau o frunză de lobodă? Sau sunt doar o chiflă??? :))) Mulţumesc, Anduţa, te îmbrăţişez :*:*

      Reply
  4. Pingback: Thailanda (10) – Pattaya |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.