Târgovişte – City break sub asediul ploii (2)

Continuare de aici.

De la balconul camerei de hotel, unde, cu largul concurs al ploii care nu mai contenea în ciuda rugilor fierbinţi lansate tuturor zeilor solari care-mi veneau în minte, am petrecut destulă vreme, aveam privelişte deschisă spre Parcul Mitropoliei şi Platoul Casei de Cultură a Sindicatelor. Dacă platoul era inabordabil, un şantier îngrădit, cu un Mihai Viteazu dominând de la înălţimea soclului şi a calului din dotare grămezile de moloz, parcul m-a primit cu bălţi, trandafiri înfloriţi, miros de iarbă proaspăt cosită şi parfum de tei.

A fost un pic frustrant să constat că n-a mai rămas nimic din vechea mitropolie a lui Neagoe Basarab şi că actuala biserică e o construcţie relativ nouă, finalizată cu puţini ani înainte de izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial. Lipsită de patină, fără amprenta unor personaje istorice de care să mă ataşez sau, din contră, pe care să le detest, o catedrală mitropolitană nu prea are atributele cu care să mă cucerească. Orice catedrală mitropolitană. Sunt un simplu turist care nu caută moaştele Sfântului Nifon, nici vreun semn dat de divinitate, ci crâmpeie de istorie şi imagini plăcute ochiului propriu, pe care cu greu le pot găsi în faţa unor catapetesme supraîncărcate şi aurite până-n dinţi. Nu e nimic în neregulă cu biserica, în niciun caz nu se încadrează în zona kitsch-ului lătrător al Catedralei Mânturii Neamului, pur şi simplu nu-i pe gustul meu. Şi, după cum bine zice o vorbă din bătrâni, în gusturile omului nu poţi face treaba mare. 

Mi-a fost drag în schimb să mă învârt pe aleile micului parc pustiit de ploaie, printre ruinele – fundaţii, probabil pivniţe şi fragmente de ziduri – ale palatului mitropolitan de odinioară. În spatele bisericii am dat peste un ceva care semăna a intrare într-un tunel. Nu i-am acordat prea mare atenţie atunci, era târziu spre seară şi tocmai începuse să toarne cu găleata, dar, căutând apoi, la adăpostul camerei de hotel, informaţii, am aflat că ar fi vorba despre un presupus tunel care, cândva, lega Mitropolia de Turnul Chindiei, ba chiar şi de Mănăstirea Dealu. Adevăr istoric, legendă? Probabil că mai degrabă cea de-a doua variantă, deşi sunt convinsă că multe detectoare de metale s-au mai perindat prin zonă şi continuă să se perinde în căutarea comorii Brâncovenilor.

Tot în parc, întâlnind bustul lui Tudor Vladimirescu, mi-am amintit că aici, la Târgovişte, a fost asasinată în 1821 căpetenia pandurilor. Nu mai ştiam amănunte, dacă le-oi fi ştiut vreodată, aşa că am apelat din nou la motoarele de căutare. Eram curioasă dacă locul amplasării bustului – actualul Parc al Mitropoliei – are vreo legătură cu moartea slugerului Tudor. Are. Gorjeanul a fost închis în vechea Mitropolie înainte ca eteristul Ipsilanti să dea poruncă să fie ucis. Asta-i cert. Cât priveşte momentul asasinării în sine, nu mai e cert nimic. Unii spun că a fost împuşcat chiar în fundul curţii Mitropoliei, alţii că a fost dus la Iazul Morii, străpuns cu suliţele şi aruncat într-un puţ, din nou alţii că a fost împuşcat pe malul Dâmboviţei, apoi decapitat iar trupul aruncat în apele râului. Speculaţii, nu mai ştie nimeni cu certitudine ce s-a întâmplat atunci cu adevărat. Iar cei care-au ştiut sunt oale şi ulcele de mai bine de 150 de ani.

 

Am folosit mai sus termenul de frustrare legat de Mitropolie şi, gândindu-mă mai bine, cred că l-am folosit aiurea. Îmi doream o biserică veche veche, am găsit una mai nouă, asta este, n-a mai rezistat, aveau ăia alte treburi acum 200 de ani decât să conserve patrimonii naţionale, au dărâmat-o, au construit alta, asta pe care-au construit-o nici măcar nu-i urâtă, nu-i nimeni de vină, cu atât mai puţin cineva contemporan cu mine, de unde atâtea frustrări?

Adevărata frustrare avea să vină la Mănăstirea Dealu. E situată la 5-6 kilometri distanţă de Târgovişte, e locul unde odihneşte, atât cât o putea odihni, capul lui Mihai Viteazu, locul în care ieromonahul sârb Macarie a înfiinţat prima tiparniţă din ţările române, locul celei mai mari necropole domneşti din Ţara Românească. Evident că nu puteam rata un asemenea obiectiv, ploua urât când am hotărât să mă îndrept într-acolo, aşa că am luat un taxi şi am rugat şoferul să mă aştepte până voi fi terminat de vizitat mănăstirea.

Vai de capul meu, mă gândeam după ce am trecut de turnul porţii şi am dat ochii cu Biserica Sf. Nicolae, singura clădire care s-a păstrat din ansamblul medieval de odinioară, să vezi că mă înfig aici şi uit de mine cu orele iar aparatul de taxat merge şi merge, s-a dus pe pustii bugetul meu, o să mănânc mere cu biscuiţi vărsaţi şi o să mă întorc pe jos acasă.

E atât de frumos exteriorul bisericii, încât îţi vine să plângi. Atât de simplu şi de curat, cu plăcile sale de piatră făţuită şi cu izul oriental pe care i-l dau arabescurile monocolore, încât te simţi transpus instantaneu în vremuri arhaice, în poveşti cu voievozi şi domniţe, cu osmanlâi sălbatici şi moşneni viteji, cu primele liturghiare ieşite din teascul lui Macarie. Asta până când privirea ţi se înţepeneşte pe o chestie albă şi pătrăţoasă atârnată de zidul bisericii. Wtf? Ce naiba caută un aparat de aer condiţionat în povestea mea cu domniţe şi viteji?  

Şi acolo se frânge povestea. Intri în pronaos. Cum să nu intri când acolo îşi dorm somnul de veci generaţii întregi de domni ai neamului tău, de la Vlad Dracul şi până la Pătraşcu cel Bun? Şi te emoţionezi, cum să nu te emoţionezi când în dreapta ai racla cu capul lui Mihai Viteazu şi în stânga lespedea de mormânt a lui Radu cel Mare? Numai că te ţine emoţia fix o secundă, pentru că în secunda doi îţi pică ochii pe caloriferul tău din bucătărie, ăla atât de urât încât te juri an de an să-l schimbi, şi te întrebi de ce e lipit caloriferul tău urât de sarcofagul Viteazului şi ce Dumnezeu caută gresia aia pe jos şi Nicolae Iorga pe pereţii bisericii ridicate acum mai bine de 500 de ani de Radu cel Mare. Apoi, la un moment dat, nu te mai întrebi nimic, îţi vine să urli la lună, dar te îndrepţi în tăcere spre ieşire şi spre taxiul galben care te aşteaptă răbdător în ploaie. Gata, doamnă, aşa repede?

 

Pentru toate dezamăgirile suferite în materie de biserici avea să mă despăgubească cu vârf şi îndesat Biserica Domnească, dar Curţii Domneşti îi voi dedica o postare întreagă, că tare mi-a plăcut.

Cel puţin la fel de mult mi-a plăcut însă să mă plimb aiurea pe străzi, atâta cât mi-au permis-o perioadele de ploaie mai liniştită, printre statui de domnitori şi clădiri de epocă. Tare frumoasă trebuie să fi fost Târgoviştea începutului de secol XX! Mă aşteptam să întâlnesc multe clădiri în stil neoromânesc, oraşul deţine într-adevăr o colecţie impresionantă, mi-au atras atenţia însă în aceeaşi măsură o seamă de case total diferite, extraordinar de bine conservate/renovate. Belle Epoque, Micul Paris, pe-acolo. Mi-nu-na-te!

Ioana

One thought on “Târgovişte – City break sub asediul ploii (2)

  1. Pingback: Curtea Domnească din Târgovişte | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *