Dacă la Câmpina am stat o noapte, vechii Cetăţi de Scaun a Ţării Româneşti i-am rezervat două. City break în toată regula, aşa cum i se cuvine unei (foste) capitale. Îmi rezervasem cameră la Hotelul Dâmboviţa, găsisem un microbuz care să mă ducă din Câmpina direct la Târgovişte (firma ATYC, pleacă la 11:30 şi ajunge la 12:55, cu pauză de aproape jumătate de oră în Moreni), totul era sub control. Mai puţin vremea. E adevărat că se anunţaseră ploi pentru perioada 8-9 iunie 2017 în Muntenia, dar mno, pentru mine vreme ploioasă înseamnă că mai toarnă jumătate de oră, mai stă, mai iese şi soarele niţel, eventual încă o repriză de ploaie, apoi o porţie de norişori roşii şi fotogenici la apus. Ei bine, nu! Vreme ploioasă poate însemna şi altceva, gen 40 de ore de apă care curge imperturbabil din cer, fără întrerupere, ba cu bulbuci, ba fără.

Vestea bună e că, fizic, mă simt excelent pe ploaie. Vestea proastă e că, oricât de bine m-aş simţi, de la un moment dat încolo începe să mă sece fleoşcăitul continuu prin bălţi şi transpiratul asiduu pe sub pelerina de ploaie. Motiv pentru care nici plimbările mele prin oraş n-au fost tocmai ce visasem.

Nici să zac şi să mucegăiesc în camera de hotel nu era însă vreo treabă, aşa că, odată instalată, am încercat să ignor ruperea de nori şi m-am îndreptat spre Centrul Vechi, aflat la doar câteva minute distanţă de hotel. Micuţ. O stradă şi un pic. Doar atât a rezistat în faţa lamei buldozerelor ceauşiste. L-am găsit dezolant de pustiu, mâncat de vreme, cu terase cochete şi reclame la beri mai blonde sau mai brune – Guinness, Heineken, Stella Artois – contrastând puternic cu clădirile istorice, unele dintre ele renovate, altele gata să se prăbuşească. Dar, chiar şi aşa, apăsat de blocuri comuniste şi pustiit de ploaie, m-a fermecat. Probabil datorită aerului de târg de odinioară care nu se mai dă dus, oricât s-ar chinui nişte edili demenţi din epoci diferite să-l strivească.

Aveam să mă tot întorc în centrul vechi, ori de câte ori mi se făcea foame sau aveam poftă de bere sau cafea. Am încercat câteva restaurante, n-aş spune că am fost dezamăgită de vreunul dintre ele, apoi am descoperit însă Casa Veche şi acolo am rămas. M-am răsfăţat cu un adevărat festin în prima seară petrecută la Târgovişte, o supă cremă de dovleac cu trufe şi sâmburi de rodie, urmată de o porţie de inele de calamar pe pat de salată. Desigur că am poftit şi la o bere Silva neagră, iar cafeaua nu-mi lipseşte niciodată din meniu. Ştiţi cât a costat tot festinul? N-aveţi de unde şti, prin urmare vă spun eu. 41 RON. Pam pam.

[Show slideshow]

La doar câţiva paşi distanţă de centrul vechi, mi-a acaparat privirile splendida clădire a Primăriei din perioada Belle Epoque. Culmea e că acelaşi stil Beaux Arts (neo-clasicism de inspiraţie pariziană) îl întâlnisem şi la Primăria Câmpinei cu o zi înainte, iar „Casa cu Grifoni” nu e cu nimic mai prejos decât Primăria Târgoviştei, dotată şi ea, la rândul său, cu propriul duo de monştri înaripaţi. Probabil însă că oi avea şi eu zile şi zile, în Câmpina am trecut pe lângă primărie ca TGV-ul, iar apoi, când mi-am dat seama de omisiune, mi-a fost lene să mă mai întorc.

În Târgovişte am fost ceva mai atentă, ba chiar mi s-a părut, câteva ore mai târziu, că recunosc aceeaşi „mână” pe Calea Domnească, la clădirea Muzeului de Artă (fosta Prefectură). Nu m-am înşelat. Cu ajutorul sfântului gugăl am aflat ulterior că, într-adevăr, e vorba despre aceeaşi mână sau, mai corect spus, despre aceleaşi mâini: cea a arhitectului Giovanni Baltasare Vignosa şi cea a artistului decorator Giovanni Battista del Basso. 

[Show slideshow]

Tot pe Calea Domnească, lângă Muzeul de Artă, am dat peste o altă clădire impresionantă în stil tot mai degrabă neo-clasic (cred, nu dau cu parul!), Muzeul de Istorie (construit în 1901-1902 ca Palat de Justiţie). Am intrat, eram singurul vizitator. Mda. Atunci când ajung într-un oraş de provincie încărcat de istorie, fac mereu şi mereu aceeaşi greşeală: unde văd că scrie muzeu de istorie, hop şi eu. Limitându-mă doar la teritoriul Munteniei, am făcut-o la Câmpulung, am făcut-o acum la Târgovişte, o s-o fac probabil la Curtea de Argeş. Asta în condiţiile în care mi-e foarte clar de la bun început că sistemele de securitate de care dispun muzeele astea sunt egale cu zero şi că, în consecinţă, cvasitotalitatea exponatelor sunt replici, facsimile sau, în cel mai bun caz, obiecte de umplutură. În fine, dezamăgire totală, n-am avut chef să fac nici măcar o poză, nici măcar nu ştiu dacă fotografiatul era permis, m-a mai iritat oarecum şi doamna de la bilete care s-a ţinut scai după mine prin săli. N-are dânsa, săraca, nicio vină, se pare că era un fel de factotum în muzeu, îndeplinind inclusiv funcţiile de paznic şi sistem de alarmă.  

Singurul obiect expus care m-a entuziasmat cât de cât a fost un cazan hunic pentru sacrificii din secolul al V-lea, descoperit la Petreşti, pe Neajlov, în 1983. Au fost descoperite doar două astfel de cazane întregi în România, 28 în întreaga Europă. Nu vă pot spune mai multe, mi-e că dacă mă apuc să scormonesc, mai aflu naibii că am admirat nu originalul, ci tot o copie, şi iar mă enervez.

În apropierea Consiliului Judeţean şi a Instituţiei Prefectului Judeţului Dâmboviţa m-am oprit la Mănăstirea Stelea. Mi s-a părut interesant exteriorul, parcă nu prea semăna cu restul bisericilor muntene. Cum nu-s vreo cunoscătoare, nu m-am prins atunci, pe moment, că nu seamănă dintr-un motiv foarte simplu: e construită fix în stil moldovenesc. Di vină-i nimeni altul decât Vasile Lupu, domn al Moldovei în două rânduri (1634-1653).

Se ştie că Vasile Lupu a avut la viaţa lui ceva tentative de a se extinde în Ţara Românească, pe care a şi invadat-o cu ajutorul tătarilor, şi că şi-a tras chiar şi sigiliu cu stema unită a Moldovei şi Ţării Româneşti, devenită după Mica Unire stema oficială a Principatelor Unite. Ba, mai mult, îşi făcuse şi niscaiva planuri de cucerire a Transilvaniei, mizând pe ajutorul Înaltei Porţi.

Nu i-au prea ieşit planurile grecului, dar, oricum, Biserica Învierea Domnului n-are nicio treabă cu visurile măreţe de expansiune, pardon unire ale Lupului, ci a fost construită ulterior, după împăcarea cu Matei Basarab, produsă în 1644. Dacă tot s-au declarat prieteni, au început să-şi ridice unul altuia biserici. Lupu a construit-o pe a sa la Târgovişte, pe locul unei biserici mai vechi a negustorului Stelea, iar Basarab s-a pus pe ctitorit la Soveja, în Moldova.

[Show slideshow]

Pauză. Promit să revin în curând cu partea a doua a city-break-ului dâmboviţean. 🙂

Ioana