Tallinn, la cea de-a doua încercare

A doua încercare de a scrie despre capitala estonă, după ce prima a eşuat lamentabil. Tot nu-mi prea vine, speram să produc un text memorabil, dar probabil că nu ştiu să exprim ce aş vrea să vă spun, nu vreau să vă spun ce aş şti să exprim, în fine. Prin urmare, mă voi limita la o trecere în revistă a celei de-a doua zile petrecute în Tallinn şi mă voi abţine pe viitor să mai abordez destinaţii de vacanţă peste care s-au aşezat anii, oricât de mult m-ar fi cucerit. Bine, dacă tot m-am pornit cu Balticele, voi scrie la un moment dat două cuvinte şi despre Lituania. Şi, aşa cum m-am mai lăudat în vreo două rânduri, îmi rezerv dreptul de a-mi reaminti cândva, de a retrăi aici, pe blog, faptul că am fost în fascinanta Sirie, într-o vreme în care muezinii chemau la rugăciune, nu la măcel.

Să revenim însă la Tallinn, oraşul medieval perfect, cu accente de baroc şi neoclasicism, care m-a silit să văd brusc ceea ce până atunci refuzasem să văd, neajunsurile unui alt oraş medieval cu accente baroce, Sibiul meu natal. Şi care, chiar dacă doar pentru scurt timp, a făcut ca ideea de emigrare să nu mai fie doar o vorbă goală, aruncată aiurea, la nervi.

Dimineaţa am profitat de autocarul agenţiei, care urma să ducă grupul la Palatul Kadriorg (parcă), şi de popasul făcut pe ţărmul Mării Baltice, punct de belvedere asupra Domberg-ului (Toompea), dealul calcaros care domină oraşul. Acolo am rămas. Nu zic că nu-s minunate nuanţele de peruzea ale Pacificului sau ale Oceanului Indian în zonele tropicale, nu zic nici că nu-i fermecător albastrul intens al Mediteranei care se întinde la picioarele insulelor greceşti, însă marea sufletului meu e altfel: e dulce şi miroase-a alge, e cenuşie, zgomotoasă, rece şi furioasă. Ca Marea Nordului, ca Marea Baltică ori, de ce nu, ca Marea Neagră.

Am rămas o vreme la malul mării, privind înspre Toompea, încadrată la sud şi la nord de cele două biserici monumentale din Oraşul de Jos, cea a Sfântului Nicolae şi cea a Sfântului Olaf, apoi mi s-a făcut dor de străduţele întortocheate ale oraşului. M-am întors în centru cu un taxi împărţit cu doi necunoscuţi şi am pornit-o vitejeşte pe Pikk jalg în sus, cu direcţia Domberg. Nu s-ar putea spune că estonilor le lipseşte simţul umorului atunci când susţin, mai în glumă, mai în serios, că oraşul lor e şchiop. Asta pentru că legătura dintre Oraşul de Jos şi Toompea e făcută în principal de două stăzi, Pikk jalg şi Lühike jalg, adică un picior lung şi unul scurt, în traducere.  

M-am oprit în Piaţa Castelului, la Catedrala Alexander Nevski, ale cărei cepe se potrivesc în peisajul oraşului fix ca nuca-n perete. Dacă nici măcar mie, rusofilei de serviciu, nu mi-a plăcut, cu atât mai puţin le-o fi plăcând estonilor. Un simbol al politicilor imbecile de rusificare duse la sfârşit de secol XIX în teritoriile ocupate, trântit în cel mai reprezentativ loc al Tallinnului de ultimii doi ţari, Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea.

Intrând în biserică, m-a şocat aglomeraţia. Dacă în rest am dat peste biserici luterane goale sau relativ goale în capitala estonă, aici lumea se călca în picioare mai ceva decât la coadă la moaştele Sfintei Parascheva. Şi nu, nu erau turişti. Ceea ce demonstrează că prima mea impresie, cum că ruşii ar cam fi dispărut din Tallinn, a fost total greşită. Interzis la poze în catedrala ortodoxă. Mă rog, la fel de interzis a fost şi în Domul evanghelic.

La doar câteva zeci de metri distanţă de Piaţa Castelului se află Platforma Patkuli, faimosul punct de belvedere. E năucitor de frumoasă panorama asupra Oraşului de Jos! Trecusem în urmă cu o zi pe lângă un număr impresionant de bastioane, sunt peste 25 de turnuri rămase în picioare, dar abia contemplându-le de la înălţime am realizat cât de bine s-au putut păstra fortificaţiile medievale. Dar câââât de bine!! Şi, dacă tot vorbeam mai devreme de simţul umorului la tallinezi, simţul cu pricina s-a manifestat plenar şi atunci când s-au apucat să-şi boteze bastioanele: Hans cel Lungan, Margareta cea Grasă sau preferatul meu, Kiek in de Kök (Aruncă o privire în bucătărie). 

Mi se deschisese apetitul pentru panorame. Drept care, m-am îndreptat aţă către Domul din Tallinn, catedrala luterano-evanghelică care domină Toompea, cu intenţia de a urca în turn. Până să ajung în turlă, m-am înţepenit însă în nava bisericii. După cum ziceam, fotografii din interior nu vă pot arăta, fie le căutaţi în altă parte, fie mă credeţi pe cuvânt: n-am văzut în viaţa vieţilor mele atâtea blazoane atârnate pe pereţii unei catedrale. Nobili germani în general, membri ai cine ştie ce ordin cavaleresc prezent acum câteva secole în Reval. La fel de impresionante sunt lespezile de mormânt şi sarcofagele de piatră din perioada secolelor XIII-XVIII. Nu sunt regi şi regine îngropaţi aici, ci oameni cu înalte funcţii militare, de la cavaleri teutoni la feldmareşali suedezi, amirali germani sau scoţieni aflaţi în slujba ţarului, Dumnezeu mai ştie. Oricum, nu asta mă aşteptam să găsesc într-o catedrală episcopală, care e totodată prima biserică creştină ridicată în Reval după cucerirea daneză (1219).  Mi-a dat mai degrabă senzaţia de templu exclusivist apaţinând unei elite militare. Oricum ar fi, e altceva, iar pe mine mă încântă în general altceva-ul ăsta, whatever that means.

Am ajuns şi în turn, merită fără îndoială efortul, merită şi taxa de 2 Euro. Dacă de pe platforma de belvedere mi s-a dezvăluit Oraşul de Jos (Al-linn), de la înălţimea turlei domului am putut cuprinde cu privirea întregul Vanalinn – oraşul vechi – care include şi Toompea. De altfel, e un pic ciudat cum, fiind totuşi cea mai veche parte a oraşului, Toompea pare mult, dar muuult mai nouă decât sectorul din vale, care-i gotic până la cer şi înapoi. Sau poate că nu-i ciudat deloc, că la cât s-au hârjonit pe-acolo atâta amar de vreme ba teutonii cu danezii, ba suedezii cu ruşii, la cât şi-or fi dat foc unii altora, mare lucru nu avea cum să rămână după ei.

Începuse din nou să plouă, aşa că m-am grăbit să cobor în Al-linn pe cel mai scurt drum (cred), Scara Patkuli. Ajunsă în Raekoja plats (Piaţa Primăriei), am aterizat pe o terasă acoperită, la un crevete şi o bere, pe care le-am savurat mumificată în cele trei pături puse cu dărnicie la dispoziţie de personalul restaurantului. Dacă m-a enervat ceva în Tallinn, ceva-ul ăla a fost preţul berii. Pe o terasă din centru, orice preţ sub 4 Euro era utopie. Mult, în condiţiile în care salariul mediu se învârtea în jurul a 800 de Euro. Nordicii sunt de vină. Năvălesc în hoarde, weekend de weekend, pe calea apelor, doar pentru a se trotila continuu timp de două zile, că deh, faţă de preţurile de la ei, la estoni e moca. Or, în condiţiile astea, de ce să-şi mai bată capul cârciumarii cu restul pulimii?

Îmi îngheţaseră între timp toate cele douăzeci de degete din dotare, ploaia nu dădea semne că ar fi dispusă să se oprească, gradele din termometru nu ştiu exact câte erau, oricum nu depăşeau nivelul notelor unui elev mediocru. Un bun motiv să mă refugiez la căldură, mai exact în clădirea medievală a Ghildei Mari (sec. XV), unde funcţionează Muzeul de Istorie al Estoniei. Mi-am bătut un pic capul cu ghildele astea atotputernice din vechiul Reval, tot nu m-am lămurit dacă-s identice unu la unu cu breslele, apoi cu Danebrog , steagul danez, creat la Tallinn. Potrivit legendei, un steag gigantic ar fi căzut din cer pe data de 15 iunie 1219, în timpul Bătăliei de la Lindanisa (tot Tallinnul, înainte de a fi rebotezat Reval), şi i-ar fi făcut afiş pe estonii păgâni şi nedoritori să se lase cuceriţi de către regele danez Waldemar al II-lea, care, desigur, era creştin. Mda, nu prea le avea Doamne Doamne cu fair-play-ul în Evul Mediu!

Chiar mai mult decât muzeul în sine mi-a plăcut aşa-zisă Potecă a Istoriei, aflată în imediata apropiere a Ghildei Mari. Pe dalele de piatră sunt trecute cu litere aurii momentele de referinţă în istoria Estoniei, de la sfârşitul epocii de gheaţă şi până la declararea oficială a independenţei faţă de URSS, respectiv până la aderarea la Uniunea Europeană, în 2004. O lecţie de istorie scurtă şi concisă, într-un peisaj medieval încântător.

Am făcut apoi un popas în Biserica Duhului Sfânt (Püha Vaimu kirik), prima biserică din Tallinn în care s-au ţinut slujbe în limba estonă (din 1531 încoace). Citisem despre altarul cu aripi mobile din 1483 că ar fi o adevărată capodoperă (realizat la Lübeck în atelierul lui Bernt Notke, probabil cel mai cunoscut pictor din spaţiul baltic la sfârşit de Ev Mediu). Mie mi-a plăcut biserica în ansamblu, naosul nu a fost modificat mai deloc de vreo şase secole încoace, doar turla barocă, adăugată mult mai târziu, aminteşte că a ars Tallinnul la viaţa lui de zici că era făcut din paie.

Odată cu ieşirea din biserică s-a terminat şi cu relativa mea organizare. Am început să bat din nou haotic străzile din Oraşul de Jos, care îmi deveniseră între timp atât de familiare, cu picioare ude şi îngheţate. Greu mi-a fost să mă rup de ele, greu de tot! Am făcut-o până la urmă, după ce apa începuse să-mi mustească în adidaşi (adidaşi Puma, dăăăă). Măcar mă aştepta unul dintre cele mai simpatice hoteluri în care am stat vreodată, Domina Ilmarine, transformat miraculos dintr-o fabrică comunistă într-un loc cozy, cozy, cozy.

Ioana

2 thoughts on “Tallinn, la cea de-a doua încercare

  1. Tania

    In poza de pe malul marii, aduci foarte bine cu ” The Little Mermaid ” a lui Eriksen:-) Gluga,face diferenta:-) Atat de frumos este Talinn-ul, ce arhitectura frumoasa si colorata. Tara ex-comunista, cu aspect occidental-Skype-ul,isi are originile in Talinn. Super imagini,Ioana!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Chiar că parcă aduce un pic cu poziţia Micii Sirene. Parcă şi bolovanul seamănă:)))
      Mulţumesc!:*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *