Dacă tot v-am povestit data trecută despre locul preferat din vacanţa mea de iunie, să vă povestesc şi despre locul în care m-am ofticat cel mai tare, zic. Şi, ca s-o lămurim de la început, nu e ca şi cum m-aş fi ofticat din cauză de „pfff, ce loc nasol, de ce dracu mi-am tocit eu tălpile până aici”, ci ca şi cum m-aş fi dat cu capul de pereţi pe motive de „oau, dar ce superbitate de piscină naturală, fmm de proastă care eşti, nu te-ar fi dus capul să-ţi iei costumul de baie cu tine!”.

Adevărul e că, stând aproape în vârf de dealo-munte, în Sant’Agata, îmi scosesem din start din cap ideea de făcut plajă şi baie în mare. Dacă marea e peste drum, bine, dacă nu să fie sănătoasă, că eu cu rogojini şi prosoape şi creme de protecţie şi chiloţi de schimb după mine nu mă trambalez neam. Şi nu, nu pot rămâne cu costumul de baie pe mine, pentru că niciodată, dar niciodată, n-am răbdare să stau pe plajă până mă usuc.

În Sorrento am ajuns încă din prima zi de vacanţă. O porniserăm la drum destul de devreme, dar o porniserăm degeaba, pentru că încă eram paralele cu traseele, orarele şi staţiile autobuzelor locale (SITA Sud). Drept care, am rămas plantate în staţia greşită mai bine de o oră. În fine, am reuşit să aterizăm cu bine, pe la un unşpe, aşa, în Sorrento, unde prima prioritate a fost să ne punem la punct cu partea de organizare, că prea fuseserăm ameţite până atunci.   

Mno, ne-am lămurit în gară cum stă treaba cu trenul şi cu autobuzele, apoi am adjudecat câte-un Campania ArteCard valabil timp de trei zile (32 Euro), care include transport nelimitat pe trenurile operate de Circumvesuviana şi două intrări gratuite la muzee sau situri arheologice la alegere, urmând ca de la al treilea muzeu încolo să plătim doar 50% din bilet.

N-aveam de gând să activăm cardurile decât începând din ziua următoare, iar ziua în curs, atât cât mai rămăsese din ea, era toată dedicată desluşirii misterelor care nu sunt tocmai mistere ale atât de turisticului Sorrento.

Prea mult n-am rămas în centrul oraşului (despre care voi scrie altă dată), pentru că, mânată de impresiile citite pe TripAdvisor, îmi stabilisem ca primă prioritate Punta del Capo. Drept e că nu mă prinsesem prea exact ce-i cu punta asta, pe hărţile imprimate nici măcar nu apare, apare în schimb ca reper Baia Reginei Giovanna, adică Ioana, adică eu. :)) Şi mai apar ceva ruine ale unei vile romane, care-s tot acolo. Cert e că furnizorii de impresii despre punta sau baia sau ruinele romane se arătau atât de încântaţi de locul cu pricina, încât nu se făcea să-l ratăm.

Plimbarea preconizată s-a dovedit până la urmă o adevărată excursie, am mers de ni s-a acrit pe Via Capo, mai întâi pe un fel de promenadă cu vedere spre Marina Grande, portul principal al oraşului, apoi, când s-a terminat trotuarul, direct pe şosea. Şi ne-am tot dus, realizând la un moment dat că ne aflăm fix pe traseul pe care veniserăm mai devreme cu autobuzul şi că am fi putut scuti lejer 30 de minute de mers pe lângă maşini dacă am fi ştiut unde să coborâm. Acum, ce să zic, avantaje şi dezavantaje, măcar Monica a primit calde felicitări, urale şi aplauze din partea aplicaţiei care-i monitorizează numărul de paşi. Eu, în schimb, n-am primit nimic. 😀

În fine, am părăsit şoseaua, virând la dreapta pe o străduţă îngustă care coboară înspre mare. Ca reper, în caz că vă nimeriţi pe acolo şi n-aveţi chef de Google Maps, puteţi lua Casa lui Maxim Gorki, o clădire galbenă în dreptul căreia reapare, chiar dacă doar pentru câţiva metri, trotuarul. Imediat după ce treceţi de clădirea cu pricina, venind dinspre oraş, apare şi străduţa.

E ceva de coborât, mai întâi pe drumeag cândva asfaltat, apoi direct pe pământ nisipos, pentru ca, la final, după vreun sfert de oră, aproape la nivelul mării, să apară şi punţile de lemn. Sunt tot felul de variante de potecuţe pe stânci, am văzut într-adevăr şi câteva ruine, nu-mi păreau tocmai romane, dar e posibil să mă înşel, se vede frumos şi Vezuviul de aici sau mai degrabă s-ar vedea într-o zi fără căldură pâcloasă şi umedă.

Momentul în care m-am înverzit instantaneu a fost însă cel în care, printr-o fereastră perfect rotundă făcută de ramurile unor copaci, mi s-a arătat cea mai frumoasă piscină naturală prinsă între stânci, cu ape în culori de peruzea, în care se lăfăiau nişte nesimţiţi, că nu le pot spune altfel. Adică cum să stai tu liniştit şi să pluteşti în derivă în ciorba verzuie şi sărată, când alţii n-au costumul de baie la ei şi gâfâie cu limba pe-afară precum cânii lup? :))

Ca să mai toarne nişte sare pe rană, a apărut la un moment dat şi o gaşcă de caiacişti în baia asta a reginei Ioana, adică a mea. Numai nemernici pe-acolo! :))

După ce am scăpat cât de cât de culoarea verde neon care-mi invadase obrajii, am cugetat că n-ar fi rău să ne hidratăm măcar pe dinăuntru, dacă pe dinafară nu ne iese. Există într-adevăr o bodegă la capătul punţilor de lemn, de departe părea destul de hippie şi flower power, de aproape s-a dovedit însă a fi de-a dreptul sinistră, efectul de seră era insuportabil, unde mai pui că vorbim despre o bodegă cu de toate, se vindeau acolo inclusiv rochii de naşă pentru nunta anului din Cucuieţii din Deal, gen.

Aşa că, mai de voie, mai de nevoie, am lăsat hidratarea pentru mai târziu, am rostit în gând un Doamne-ajută şi am purces la a reface, de această dată în urcuş, lungul drum care ne despărţea de centrul oraşului.

[Show slideshow]

Ioana