Sinistrată la Cabana Cozia :)

Când vine vorba despre munte, aş afirma că am o relaţie cel puţin decentă cu Sfântu’ Ilie. Nu-l pot acuza defel că m-ar fi chinuit prea des şi prea tare. Momente de groază ţin minte să fi trăit doar de două ori, când nişte furtuni epocale ne-au surprins mai întâi pe Creasta Nordică a Craiului şi apoi pe cea a Builei-Vânturariţa (adică exact crestele de pe care cobori mai greu :D), dar pe de o parte vorbim despre două furtuni adevărate în aproape douăzeci de ani iar pe de altă parte ultima dintre ele se întâmpla în 2002. Deci chiar n-am ce comenta!

În rest, s-a mai întâmplat de câteva ori să renunţăm la câte un traseu sau chiar la întreaga tură din cauza vremii (îmi amintesc cum am plecat spre Piatra Mare şi ne-am delectat câteva ore admirând gara din Braşov şi o vijelie de toată frumuseţea până la următorul tren de întoarcere spre Sibiu, sau cum am pornit-o într-o vară vitejeşte spre Cozia şi am sfârşit într-o cârciumă în Căciulata, de unde am luat primul autocar către casă).

Să nu pot coborî de la o cabană n-am păţit însă decât o singură dată, acum trei ani, la sfârşit de martie, tot în draga mea Cozie. Parcă de la început totul fusese cu susu-n jos. Până în ultimul moment n-am ştiut dacă mai plecăm, ba chiar începusem să cred că nu, motiv pentru care m-am întins vineri seara la nişte cam prea multe beri şi până la nişte ore cam prea târzii (tot încerc sa-mi investighez neuronul cu privire la motivul acelor beri, era o ocazie ceva, dar nu-mi amintesc şi pace).

Cert e că sâmbătă dimineaţa m-am prezentat în gară chiaună de somn şi cam mahmură. Plecăm până la urmă, în formulă incompletă. Vreau să dorm. Nuuu în tren, la mine-n pat! Bine, vreau eu multe care nu mi se întâmplă, nimic nou.

După aproape trei ore, trenul (şi nu, nu e mocaniţa de pe Valea Vaserului) reuşeste în fine să ducă cu succes la capăt cei cca. 75 de km care despart Sibiul de Halta Mănăstirea Turnu. Aici, la poale, primăvara şi-a intrat deja în drepturi, dar e încă dimineaţă şi răcoarea mă mai înviorează.

Hai că merge. Cunosc traseul, l-am parcurs de vreo 4-5 ori, tre’ să meargă. Ocolim prin dreapta Mănăstirea şi intrăm pe traseul marcat cu bandă roşie. Până la Troiţă (696 m), und avem un nod de trasee şi un ideal loc de popas, poteca urcă lin. De aici vom continua pe banda albastră, banda roşie urmând a ne părăsi în curând pentru a urca pe Muchia Turneanu.

După Troiţă, la câteva minute, întâlnim un prim punct de belvedere care oferă privelişti spre zona somitală a masivului, mai exact spre Colţii Foarfecii (1445 m), Ciuha Mică (1629 m – cu releu), Vf. Durduc (1569) şi Bulz (1565). În zona în care poteca devine drum şi începe să coboare uşor, întâlnim în dreapta o stâncă pe care se poate urca destul de uşor şi care cu puţină atenţie nu poate fi ratată. Mai ales celor care îşi doresc doar o plimbare până la Mănăstirea Stânişoara şi nu intenţionează să ajungă în zonele înalte ale Coziei le recomand să nu rateze belvederea asta. Ar fi păcat!

Ajungem la Mănăstirea Stânişoara după aproximativ două ore de la plecarea din haltă. Până aici a fost ok, dar de acum începe greul. Panta devine tot mai pronunţată, după vreo oră începe să apară zăpada iar eu încep să sufăr. Mama lui de chef, ce mi-o fi trebuit?

Când ajungem pe sub Durduc, zăpada, atâta câtă mai e, s-a adunat parcă toată în potecă şi e prea moale ca să nu cedeze sub greutatea noastră la tot pasul. Nu sunt puţine ocaziile în care mă trezesc că trebuie să-mi adun câte un picior dispărut până la şold în zăpadă. La starea jalnică pe care o am (da, bine, ştiu şi eu cine-i de vină :D), aduce a autoflagelare.

Uffff, ieşim în drum, în fine. A cam dispărut şi zăpada, e primăvară în toată regula, chiar sunt maşini parcate în faţa cabanei. Mă uit la ceas, aproape cinci ore am făcut de la Stânişoara. N-am fost vreodată o vitezomană pe munte, dar parcă e chiar prea mult.  Ei, bine c-am ajuns cu bine!

La Cabana Cozia (1573 m) suntem momentan singurii cazaţi. Spre seară apare încă un grup de patru tineri. Cei cu maşinile coboară. Norocul lor. Sau poate că ştiau ei ce ştiau.

Mănânc o ciorbă, beau două ceaiuri, mai pierd un pic vremea şi mă bag la somn. Trebuie să intru în recuperări, clar! În timpul nopţii am un semi-atac de claustrofobie şi simt nevoia să ies din cabană. Plouă în draci! Ca vara. Şi e cald. Mă bag din nou la somn, sperând ca ploaia să se oprească până dimineaţă.

La Cozia sunt de fapt două cabane, cea cu restaurantul şi cea în care se oferă doar cazare. Suntem cazaţi în cea de-a doua. Dimineaţa mă îmbrac, îmi iau ustensilele de spălat şi dau să pornesc spre restaurant. Când deschid uşa, şoc! Mamăăăă, ce viscol! Cabana-restaurant e la vreo 30 de metri distanţă, dar acum nu i se ghicesc nici măcar contururile. Bine că ştiu direcţia. Vântul îmi bate în faţă şi abia după câteva minute bune de luptă grea reuşesc să mă pun la adăpost.

Bun, bun, e bine aici la căldură, dar e duminică şi mâine am treabă. Deci ce naiba facem? Ar trebui totuşi să plecăm pe la ora 12:00 pentru a prinde trenul. Ceilalţi cinci „colegi de suferinţă” au cam aceeaşi problemă. Stăm şi sperăm să se mai domolească viscolul până la orele prânzului. Aiurea, se înteţeşte tot mai rău.

Până la urmă avem o tentativă timidă de a pleca grupat. Sunt singura care ştie teoretic pe unde se intră în traseul de iarnă, aşa că mă trezesc pe post de tractor. Cu vântul în faţă. Nici nu pot respira, de câteva ori sunt pe punctul de a-mi lua zborul, facem până la locul unde ar trebui să începem coborârea aproape juma’ de oră (în loc de 5 minute cum ar fi normal). Oricum nu vedem nimic. Colac peste pupăză, începe să fulgere, al naibii de aproape de noi. Viscoleşte ca în toiul iernii, bubuie ca vara. Fain!

Încep să sune telefoanele. S-a trezit cabanierul. Băi tâmpiţilor, unde dracu’ aţi plecat? Hai înapoi. E mai uşor acum, vântul bate mai degrabă din spate iar eu din tractor am ajuns târâtor.

Revenim la cabană. Şi stăm. Şi stăm. Rămânem fără curent după ce vântul smulge un stâlp de înaltă tensiune (lucru pe care aveam să-l constatăm abia a doua zi). Doamne, greu mai trece timpul! Afară nu poti ieşi, lumea-i ciufută în perspectiva explicaţiilor pe care trebuie să le dea marţi şefilor pe la serviciu. Mai bei o bere, mai spui/asculţi o poveste, dar cât să poţi sta totuşi nemişcat pe fundul tău?!?

În fine, se face noapte, apoi se face dimineaţă. Când dau să ies din cabană, îmi vine să-mi smulg părul din cap. Acelaşi peisaj! Nu mai rămân încă o noapte nici moartă. Nici măcar chiloţi de schimb nu mai am :)). Pe la 11:00 începe parcă să se mai domolească vântul. Ieşim să cercetăm urmele „dezastrului”.

Ce s-a întâmplat ulterior ne-a despăgubit însă cu vârf şi îndesat pentru toată plictiseala şi toţi nervii acumulaţi. Ninsoarea s-a oprit, norii s-au risipit încet încet, lăsând în urma lor un peisaj hibernal de vis. De la cabană, priveliştea spre Valea Oltului şi Munţii Căpăţânii, cu inconfundabilul Vf. Vioreanu din Buila, e una fabuloasă în orice condiţii, darămite după atâta „noapte”.

Am hotărât să renunţăm la coborârea pe Muchia Turneanu, mai expusă vântului în prima parte, optând pentru acelaşi traseu făcut la urcare. O adevărată plăcere să cobori prin zăpada proaspătă! Mai ales că eram dotată cu suprapantalonii de vară, absolut impermeabili, ceea ce mi-a permis să mă dau în jos mai mult pe fund decât pe picioare, amintindu-mi de vremurile copilăriei 🙂

Când am ajuns la Mănăstirea Stânişoara dispăruse deja orice urmă de zăpadă iar jos, pe Valea Oltului, lumea îşi scosese tricourile la plimbare. Dacă la o ultimă privire în sus, spre releul de pe Ciuha Mică, nu aş fi zărit zăpada, mai că aş fi început să cred că toată nebunia aia de vreme s-a petrecut doar undeva în închipuirea mea.

Ioana

P.S. Având în vedere că, în funcţie de sursa aleasă, există diferenţe în ceea ce priveşte altitudinile din Cozia, aş preciza că sursa mea este harta domnului Dănuţ Călin, ataşată Revistei Munţii Carpaţi nr. 28/2001.

2 thoughts on “Sinistrată la Cabana Cozia :)

  1. TANIA

    Ce n-as da sa fi fost in locul tau…asa peisaje,asa iarna !!Initial ,am crezut ca vremea neprielnica a fost “favorabila” bere..povesti! dar ,in varful muntelui nu-i prea prietenoasa.Daca ma intrebai pe mine ,iti dadeam eu niste altitudini;) complet diferite de cele notate de tine ( stii si de unde:)) ) La mai multe calatorii Ioana , sa ne bucuri si pe noi ,sedentarii cu asemenea privelisti si comentarii spumoase:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nu m-am omorât niciodată după mult-lăudatele seri de pe la cabane. După un traseu lung mă bucur fix jumătate de oră până mănânc o ciorbă şi beau o bere, apoi sincer m-aş teleporta acasă şi aş reveni a doua zi dimineaţă în traseu. Probabil ţine în primul rând de claustrofobia mea şi de traumele pe care le-am trăit în contextul ăsta încercând cam fără succes să dorm la comun prin priciuri, apoi de nevoia de confort care la mine creşte direct proporţional cu vârsta :). Brrr, nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să fiu blocată vreo două zile într-un refugiu de creastă. Nici ziua nu îndrăznesc să intru în ele, aş muri dacă ar închide cineva uşa după mine :)) Una peste alta însă, priveliştea de “după” chiar a meritat aşteptarea. Mulţumesc pentru urări :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *