În mod normal, asta ar fi trebuit să fie prima postare din ciclul dedicat vacanţei siciliene, numai că-s putoare, trebuia să descarc poze şi de pe telefon şi din aparat, mi-a fost lene, na. Drept care, recuperăm acum, urmând ca data viitoare să-mi reiau povestea despre ce-am mai vizitat prin centrul Taorminei după ce mi-am făcut mendrele prin Villa Comunale. 

Aşadar, tabăra de bază mi-a fost Hotelul Sole Castello, situat teoretic destul de aproape de centrul istoric (1,5 km), aflat însă practic la mama dracului, aproape în vârf de munte. Asta pentru că cei 1,5 km erau, probabil, măsuraţi în linie dreaptă, iar drumul carosabil era tot o serpentină. Ca să nu mai vorbesc despre diferenţa de nivel. Nu mă pricep eu prea tare la estimat altitudini, dar măcar 200 de metri diferenţă tot erau acolo. Faţă de centru, zic, că faţă de plajă bănuiesc că erau vreo patru.

Prima senzaţie pe care am experimentat-o, ajungând la hotel, a fost cea de panică. Eu fiind din aia cu broaşte-n burtă, care bea undeva la patru litri de apă pe zi şi care, odată ajunsă la hotel, îşi alege ca prim obectiv turistic o alimentară de unde cumpără un bax de apă, repetând apoi procedeul tot la două zile. Well, aici, în cvasipustietate, ciuciu alimentare, ciuciu chioşcuri, ciuciu orice. Să car apă din oraş nu era o opţiune, cel puţin nu pentru spatele meu beteag. Să beau apă de la robinet iarăşi nu era vreo treabă, instalaţiile păreau a fi cam de-o seamă cu mine. Rămânea ca unică variantă restaurantul hotelului. M-am rugat să nu mă lovească soarta în sensul de a găsi doar apă la jumate, la preţ de aur de 24K. Iar soarta a fost blândă, am găsit apă la litru, la preţ de argint, nu de aur (2 Euro).

Odată dezinstalat atacul de panică, am ieşit pe balcon. Şi, din momentul ăla, nu mi-a mai trebuit nimic. La viaţa mea, m-am îndrăgostit cu adevărat de trei balcoane. Primul a fost cel al Pensiunii Damiro din Orşova. Se întâmpla în 2011. Al doilea a fost al Hotelului Dorisol Buganvilia din Funchal. 2017. Ăsta e al treilea. Luaţi de-aici:

[Show slideshow]

De principiu, eu nu prea fac recomandări de hoteluri. Fiecare ştie cel mai bine ce nevoi şi aşteptări are. Mă îndoiesc că ale mele ar bate cu cele ale majorităţii. Probabil că mulţi s-ar fi simţit oripilaţi sau măcar dezamăgiţi de camera amenajată în stil optzecist (probabil că de atunci şi datează amenajările), de patul de cazarmă sau de perdeaua de nailon de la duş. Pe mine, treburile astea chiar nu mă interesează. Tot ce vreau e să n-aibă salteaua gâlme, să nu fie praful de-un deget, să am apă caldă, să nu-mi facă probleme scurgerea din baie şi rezervorul de WC, să vină careva zilnic şi să ducă gunoiul. Şi, da, să nu împart camera cu nimeni, asta-i cam singura aroganţă/bizarerie/fiţă pe care mi-o asum.

Balconul în schimb, balconul e esenţial. În primul rând, pentru că sunt fumătoare. În al doilea rând, pentru că-mi petrec acolo ore bune pe zi. Îmi încep ziua turistică devreme şi o închei la fel de devreme. Nu mă mai interesează de mult să bifez jdemii de obiective turistice într-o vacanţă. Un program supraîncărcat n-ar face decât să mă tracaseze. După 6-7 ore de bântuit, entuziasmul meu păleşte considerabil, iar capacitatea de asimilare se duce la vale cu viteza luminii. Intervine oboseala, mai intervine şi saturaţia. Şi, atunci, mă iau şi mă depun la hotel. Eventual merg să înot în piscină sau să beau un cocktail pe marginea ei. Sau îmi fac somnul de frumuseţe. Dar, de cele mai multe ori, aterizez pe balcon. Cu o carte sau cu un număr al revistei Super Sudoku.

Mno, de această dată n-am citit nici măcar 20 de pagini, iar pătratele cu numere au fost rezolvate de la domiciliu, după concediu. Asta pentru că, în orele alea bune petrecute în fiecare zi pe balcon, nu mă puteam opri din privit. Câteodată în gol, câteodată cu direcţie.  Fireşte, magnetul numărul unu pentru priviri era Vulcanul Etna. Chiar în ziua aterizării mele în Sicilia (luni, 9 septembrie), Craterul de Nord-Est se trezise la viaţă, a ţinut-o apoi tot într-o bubuitură şi într-o erupţie toată săptămâna. Că mă aşteptam să văd Etna fumegând, e una, dar noaptea, de pe balcon, prindeam câteodată momentul când flăcările ţâşneau efectiv în sus, formând fântâni de foc în vârful muntelui. Nu dura mult, dar cu atât mai preţioase erau acele clipe. Bine, la un moment dat începusem să mă îngrijorez: băiii, dar la cât de furios e ăsta, eu cum mai urc pe el? Urcatul ca urcatul, dar dacă erupţia devine atât de puternică încât închid ăştia aeroportul din Catania? Din fericire, n-a fost cazul.

M-am lăudat la începutul postării cu poziţia complet izolată a hotelului. Totuşi, nu eram chiar singuri în zonă. Ceva mai sus, la 150, maxim 200 de metri distanţă, mai existau trei chestii cel puţin interesante.

În primul rând, o pizzerie, Al Saraceno pe numele ei. Aici am mâncat, în două rânduri, cele mai bune pizza de care-am avut parte în cele patru incursiuni ale mele pe meleaguri italieneşti. Nu mă întrebaţi de ce nu le-am pozat, tocmai m-am uitat pe fotografii şi n-am făcut toată săptămâna nicio poză cu haleala din farfurie. Ori ajungeam la restaurant prea hămesită ca să-mi mai ardă de fotografiat, ori eram prea ciufută, ori naiba ştie. Singurul dezavantaj e că restaurantul se deschide abia la 7 seara şi că trebuie să faci rezervare înainte. Mda, deci două dezavantaje, nu doar unul singur.

Deasupra restaurantului e şi motivul pentru care pizzeria îşi spune Al Saraceno. O cetate sarazină din Evul Mediu, aflată în vârful unei stânci, Monte Tauro. Cetatea – Castello Saraceno – ridicată probabil pe locul acropolei antice a coloniei greceşti Taormenion, e, desigur, în ruină, pentru că au trecut mai bine de 1000 de ani de când sarazinii (musulmanii din vestul Europei, în cazul de faţă fatimizi) au fost alungaţi din sudul Italiei de normanzi.

În ultima seară petrecută în Taormina, am plecat într-acolo, cu intenţia de a prinde apusul în cetate. O vreme am putut urca pe poteca şerpuită, dar în cele din urmă am fost nevoită să abandonez demersul din cauza unei porţi metalice dotate cu ditamai lacătul care s-a interpus între mine şi planurile mele. Ceea ce nu înseamnă însă că aş fi urcat degeaba.

Asta pentru că trecem la a treia chestie cel puţin interesantă din zonă, Santuario Madonna della Rocca. Biserica, săpată în stâncă, datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea, e micuţă şi simplă. Cu adevărat interesant e altceva. Biserica îşi sărbătoreşte hramul – cu mare fast – în cea de-a treia duminică de septembrie. Adică tocmai în ziua în care eu încercam în van să ajung în cetate. Procesiunea religioasă tocmai stătea să înceapă când eu eu eram pe cale să cobor.

Drept care, n-am mai coborât. Am luat loc la balcon cum ar veni, adică pe o muchie de stâncă, şi am privit de sus spectacolul. A cântat mai întâi orchestra, apoi un preot a ţinut o scurtă cuvântare. În fine, statuia Fecioarei a părăsit biserica, pornind cu mare alai în sus, spre Castelmola. Mi-a plăcut tare. Mii de oameni s-au încolonat în urma statuii, în linişte totală, nu se târa nimeni pe genunchi şi coate, nu se jeluia nimeni, nu pupa nimeni moaşte. Am urmărit cu privirea marea de luminiţe până s-a pierdut departe, în zare.

Eram deja la hotel când s-au întors, am apucat să ies tocmai la momentul potrivit pentru a vedea statuia şi de aproape. Totul s-a sfârşit cu un foc de artificii, apoi lumea s-a dispersat şi s-a lăsat liniştea pe munte.

[Show slideshow]

Ioana