Sfârşit de vară în Parâng

Chiar nu ştiu cum a trecut vara asta. Adică ştiu. Toată luna iunie şi încă o decadă din iulie am fost femeia perfectă, adică mută, aşa cum pomeneam şi aici. Apoi, furtuni. Câte-o ieşire scurtă, mai o criză de stomac, iar ploaie. În plus, la mine se aplică cu sfinţenie regula conform căreia atunci când am timp, n-am bani. Şi invers. Cert e că se apropie finalul lunii august şi încep să intru în panică. Auzi, da’ nouă chiar nu ne iese un munte ca lumea vara asta? Pai, ia hai sa ne iasă! Bine, dar unde? Hai să fie Parângul, chiar că n-am mai dat pe acolo de o eternitate.

Aşa că, după o mică problemă de comunicare cu privire la ceea ce înseamnă marţi noaptea (adică luni spre marţi, cum mă gândeam eu, sau marţi spre miercuri), urc miercuri (20.08.2014) bezmetică de somn, în creierii nopţii, cu puţin înainte de ora trei, în rapidul de Timişoara. În jur de trei ore până la Deva, o oră pe peron, alte două ore până la Petroşani. La câteva minute după ora nouă coborâm în gara din Petroşani, la poalele Parângului. După cum arată prognoza meteo, avem o singură şansă, mâine (joi) anuntându-se furtuni, aşa că nu mai stăm la cafele şi taclale, ci ne aruncăm într-un taxi cu destinaţia telescaun, rugându-ne ca telescaunul vieţii să funcţioneze.

Avem noroc. Nu prea vin turişti în timpul săptămânii, dar în jurul orei nouă telescaunul porneşte pentru personalul care are treabă sus şi, până să ajungem noi, nu apucase încă să se oprească. N-avem idee despre posibilele opţiuni de cazare, aşa că atunci când, după aproape 20 de minute de urcat, ne apar în raza vizuală primele construcţii, începem să căutăm cu privirea cabane care dau semne că ar fi deschise. Ochii ni se opresc imediat asupra Vilei Parâng, unde pare să existe ceva animaţie.

La câteva zeci de metri mai sus e o platformă, un fel de staţie intermediară a telescaunului. Ne dăm jos din mers şi ne îndreptăm aţă spre sus-menţionata vilă, fără a mai cerceta alte variante. Şi bine facem. Aveam să constatăm mai târziu că majoritatea cabanelor funcţionează oricum doar iarna, dacă e zăpadă şi vine lumea la schi.

Cuvântul de ordine e „repede”. Cazare, mic dejun mestecat în grabă. Hai, hai. La 11 suntem în sfârşit gata de plecare şi începem să urcăm, cam fără vlagă, pe sub telescaun. Deh, e destul de greu să te mobilizezi după o noapte de „odihnă” pură în tren. Ufff, hai că merge! Ajungem după 15-20 de minute la staţia superioară a telescaunului, apare banda roşie. Continuăm urcuşul susţinut, până dăm de indicatorul care ne pune să alegem între a urca pe Vf. Parângul Mic sau a face dreapta, pentru a continua spre Vf. Cârja.

De fapt, această primă porţiune mi s-a părut singura cu adevărat solicitantă din întregul traseu. Poate pentru că e la început sau poate pentru că e, pur şi simplu, urâtă. Un drum lat cu pantă destul de pronunţată, plin de pietre, plin de ATV-uri şi de maşini de teren. Vis!

Obiectivul nostru e Vf. Cârja (2405 m). Am parcurs în 2005 creasta Parângului, din Petroşani până la Rânca, cu o noapte de campare în Căldarea Roşiile, pe malul Lacului Mândra. Din cele două zile de traseu îmi amintesc cu claritate două lucruri: în primul rând, mi-a plăcut mai mult Cârja decât Parângul Mare (2519 m), iar, în al doilea rând, mi-a fost ciudă că nu am avut răgazul să ne abatem din drum şi să coborâm până la Lacul Mija. Care lac devine astfel cel de-al doilea obiectiv pe ziua de azi.

Scăpăm de drumul ăla enervant şi intrăm, în fine, pe potecă, una relaxantă, pe curbă de nivel. Când în faţa noastră, chiar în traseu, apare ditamai herghelia de cai semisălbatici, uit într-o clipă de grabă şi îmi amintesc cât îmi era de dor. Sunt atât de frumoşi caii ăştia, îmi dau un sentiment de libertate, parcă îmi transmit ceva din forţa lor. Îmbrăţişez muntele meu drag cu toate simţurile, încep să respir munte, să devin munte, să simt că m-am întors acasă.

Înaintăm în continuare, având în permanenţă în faţa noastră Vârful Cârja, trecem pe lângă indicatorul la care urmează să ne întoarcem mai târziu, cel spre Lacul Mija, ne oprim pentru câteva minute la Refugiul Cârja (Rudolfshütte 1889, altitudine 2231 m), urmează o ultimă pantă mai pronunţată şi, după circa trei ore şi jumătate de la plecarea din Vila Parâng, suntem pe vârful-obiectiv. Cât e de frumos!

E superbă priveliştea spre Vârfurile Stoiniţa (2421 m) şi Gemănarea (2437 m). Parângul Mare are „căciulă”, îl putem doar ghici. Chiar şi mai mult îmi place parcă imaginea Căldării Slivei cu salba ei de lăcuşoare: Cârja, Îngheţat, Slivei, Verde.

Aproape că n-aş mai pleca de aici. Mă ia căscatul. Ar fi, totuşi, cazul să ne mobilizăm dacă mai vrem şi lac astăzi. Ne întoarcem pe acelaşi drum şi, în mai puţin de o oră, suntem la debutul traseului spre Lacul Mija (1975 m), marcat cu bulină galbenă.

Trebuie să recunosc că n-am mai consultat harta, iar în capul meu ar fi urmat o coborâre lină, în urma căreia am fi ajuns undeva deasupra lacului. După câteva minute de coborâre într-adevăr lină, văd însă Căldarea Mija. Fix pe versantul de vizavi. Pfff, deci trebuie să coborâm până jos în vale, apoi să urcăm din nou până la lac. Sunt uşor descumpănită, nu mă aşteptam la asta. Îmi simt picioarele grele şi nu mă încântă deloc perspectiva de a reface urcuşul la întoarcere. Timpul afişat pe indicator, 40 de minute până la lac, mi se pare cam prea optimist în condiţiile date.

Într-adevăr, facem aproape o oră până la lac. Probabil din cauză că pasul meu e cam ezitant, tocmai din lipsa chefului de a urca înapoi. Când ajungem însă la ochiul verde de apă, îmi trece orice nemulţumire şi orice urmă de oboseală. E splendidă culoarea lacului, bate în turcoaz, şi, amănunt chiar mai important, întregul lac e al nostru. Suntem singuri!

La întoarcere, constat că mi-a revenit cheful de mers. Ne încadrăm fără probleme în cele 40 de minute, chiar dacă e mult mai mult de urcat acum decât a fost la dus. Deci indicatorul avea totuşi dreptate, am fost eu moacă. 🙂

Revenim în poteca marcată cu bandă roşie şi o lălăim încet, încet către cabană, unde ajungem după aproape 9 ore de când am părăsit-o, nu înainte de a arunca o ultimă privire spre Vârful Cârja, mult mai bine conturat acum, sub lumina caldă a ultimelor raze de soare.

Ne ambiţionăm să rămânem afară şi să ne mai bucurăm o vreme de aerul de munte după care am tânjit atâta, până când dinţii ajung să-mi clămpăne într-un asemenea hal, încât orice maşină de cusut cu pretenţii s-ar simţi umilită. 🙂

Dimineaţa, mă aştept să mă trezesc pe ploaie. Nu plouă. Soare cu nori. Ce facem? Cică ne relaxăm. Nu mă ţin nervii să frec menta o zi întreagă pe lângă cabană. Drept care, o iau de una singură la picior.

Dacă mă enervează ceva aici, e faptul că nu prea poţi să porneşti decât într-o singură direcţie. Sau, mă rog, poţi şi în jos, spre Petroşani. Doar că varianta asta nu mă tentează deloc. Dau să reiau urcuşul de ieri. Am noroc de data asta, telescaunul merge. Mă urc din mers, de pe platforma intermediară, şi cobor la staţia terminus, în Poiana Nedeii.

N-am chef să refac întregul urcuş spre Cârja (circa 3 ore) pentru a ajunge eventual pe Parângul Mare. În plus, se anunţă totuşi furtuni, aşa că decid să mă mulţumesc cu Parângul Mic (2073 m). Iar mă confrunt cu drumul ăla infect, lat şi plin de pietre, care o ţine aşa până pe vârf.

De această dată, căluţii sunt chiar la locul de popas, acolo unde trebuie să optezi între urcuşul pe Parângul Mic sau continuarea drumului spre Vf. Cârja. Mă gândesc să fac o pauză chiar printre ei, dar, imediat ce mă aşez, unul dintre cai dă semne că mi-ar roade cu plăcere o ureche. Nu-mi prea surâde ideea, îl servesc ca alternativă cu nişte hariboi. Proastă iniţiativă, s-au sesizat şi ceilalţi şi mă „atacă”. Îmi iau tălpăşiţa.

Mă enervează atât de tare drumul ăsta, încât aproape că încep să alerg ca să scap de el. Într-adevăr, de la staţia terminus a telescaunului şi până pe vârf nu fac mai mult de jumătate de oră (faţă de cca. o oră cât mă aşteptam să fac), dar, odată ajunsă, am nevoie de minute bune ca să-mi recapăt suflul. Când însă, de îndată ce depăşesc vârful, dau ochii cu bijuteria de crestuliţă a Parângului Mic, nu pot decât să mă felicit pentru alegerea făcută.

Nu mă mai grăbesc deloc. Unde găsesc câte un loc mai ferit de vânt, mă trântesc în fund şi privesc în gol cu jumătăţile de oră. De altfel, întregul traseu ar trebui să dureze cam două ore şi jumătate. Eu fac cel puţin patru. Aş fi făcut probabil vreo şapte, dacă n-aş fi început să aud tunetele. Târziu îmi dau seama că furtuna urcă din Valea Jiului. Eu, una, tot privisem spre zona somitală, unde însă vântul mult mai puternic decât ieri nu prea lasă norii să se adune. E clar că trebuie să fac picioare. 🙂

Parcurg în grabă cît mai am din frumuseţea asta de creastă, revin în drumul de ieri, am din nou noroc să prind telescaunul în funcţiune şi ajung la Vila Parâng cu câteva minute înainte să înceapă ploaia.

După ce mănânc o ciorbă la cabană, mă ia somnul. Mă trezesc după o oră în bubuieli de petarde. Mă şi mir că n-am făcut naibii vreun atac de cord. Cică e patronul vilei care apare de regulă doar în weekend şi, cică, aşa alungă el câinii. Un cretin minunat, dacă mă întrebaţi pe mine. Până să apuc eu să cobor şi să-i zic de dulce, a şi plecat. S-a distrat destul. Rămânem în compania doamnei (Nelly, dacă-mi amintesc eu bine, nu bag însă mâna în foc) care e omul orchestră: spală, găteşte, serveşte, face curat, primeşte oaspeţii. La cât suflet pune, am fost convinsă iniţial că ea e patroana.

S-a oprit între timp şi ploaia, lăsând loc fuioarelor de ceaţă.

Dimineaţa plecăm înspre casă. Şi s-a mai dus o vară…

Ioana

5 thoughts on “Sfârşit de vară în Parâng

  1. TANIA

    Offf ,Ioana …ce nostalgii ai trezit !! Ai suprins atat de bine totul ,atat in imagini cat si in “poveste”incat ,la sfarsit parca m-as fi trezit brusc dintr-un vis frumos:) Am trecut rapid peste cote (cifre) ,sa nu le tulbur pe cele pe care le stiu;) (stii tu). Haribu este un bun accelerator?? :)) sa mai iei cand urci :)) te stimuleaza! Bravo Ioana , imagini de vis…..:*:*

    Reply
    1. Ioana Post author

      Niciun munte fără hariboi :)).Beţele telescopice le uit aproape de fiecare dată (dacă nu acasă, sigur prin vreo crâşmă sau vreun portbagaj), vara asta am renunţat cu totul la bocanci în favoarea unor pantofi de trekking mult mai uşori, s-a întâmplat chiar să uit aparatul foto acasă, punga de Haribo însă niciodată :)). Acum vreo 15 ani aveam pe bandă rulantă căderi de glicemie la efort, de atunci nu concep să plec fără dulciuri de acasă. Chiar a fost o ieşire faină, m-a împăcat cu vara care a trecut :). Mulţumesc, Tania :*

      Reply
    1. Ioana Post author

      Hmmm, eu cred că urşii preferă totuşi ursoaicele :))). N-ar fi rău să ai mereu una pregătită în rucsac 8-}

      Reply
  2. Pingback: Despre cum (iar) nu mi-am împlinit un vis. Şi despre ploaie, normal. |

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.