A doua zi după frumuseţea de circuit pe Piatra Dragoslavelor, tot în Vâlcea m-am trezit. Între timp începuse să-mi placă tot mai mult camera mea de hotel cu vedere spre pădurea Capelei, îmi simţeam picioarele cam grele, era şi foarte, foarte cald. Parcă m-aş fi relaxat un pic, luând la rând crâşmele râmnicene şi degustând bucate locale gen pizza cu creveţi, dar parcă nici n-aş fi vrut să las să treacă ziua fără niţică mişcare în natură.

Tot Alin a venit cu ideea aia bună: hai să mergem până la Schitul Pătrunsa, sub Curmătura Builei, o oră în sus, o oră în jos, apoi n-ai decât să zaci prin restaurante, pe balcon şi pe unde ţi-o mai cădea bine. Şi, am mers.

N-aveam mari aşteptări. Mai văzusem imagini, ştiam că-i vorba despre ditamai biserica, mă gândeam că s-o urca până la ea pe drum forestier, drum de căruţă, eventual în plin soare. Şi că, în condiţiile astea, voi avea parte de un traseu destul de anost, chiar enervant.

Numai că, ce să vezi, m-am înşelat. Poteca care urcă din Valea Otăsăului (dincolo de Bărbăteşti), pe cruce roşie, e de-a dreptul îngustă şi, pe alocuri, abruptă, iar pădurea îşi ia foarte în serios rolul de parasolar. Poate că mi-ar fi plăcut să am parte de mai multe privelişti spre creasta Builei-Vânturariţa, dar cât de cârcotaş să fii, totuşi?

Cât despre schitul în sine, aflat la o altitudine de circa 1.000 de metri, n-am ce vă povesti. Pentru că n-am intrat, de aia. Dacă nu e cu domnitori şi cu tablouri votive sau măcar cu mari familii boiereşti de pe vremea lui Pazvante Chiorul, mă abţin să poluez locuri sfinte pentru alţii cu agnosticismul meu, sau cu ateismul sau cu pseudo-păgânismul sau cu ce-o fi, că nici măcar mie nu-mi e foarte clar în ce categorie mă încadrez.

Am preferat să zac la umbra unui copac şi să-i urmăresc cu privirea pe nişte unii care urcau spre Muntele Albu. După care am coborât şi mi-am dus la îndeplinire programul de relaxare conform planului: restaurant-balcon-restaurant-balcon.

[Show slideshow]

Ioana