Rodosul şi cavalerii

Mai bine de două sute de ani au fost cavalerii ioaniţi stăpâni peste Rodos. Au cucerit insula din mâinile bizantinilor în 1310, după ani de campanii militare, sub conducerea lui Foulques de Villaret, un mare maestru nu tocmai iubit de ai săi.

Le-a mers bine pe insulă. Au profitat din plin de bulele papale care dizolvau Ordinul Templierilor şi transferau mare parte din patrimoniu către Ordinul Sfântului Ioan. S-au organizat în opt subdiviziuni, aşa-numitele „limbi”, în funcţie de originea etnică a membrilor ordinului, fiecare dintre ele cu sediu propriu (auberge). S-au extins un pic şi în Anatolia, punând mâna printre altele pe portul din Halicarnas, au construit palate şi fortificaţii, s-au mai şi bătut, ba cu corsarii otomani sau berberi din Nordul Africii, ba cu hoardele mongole ale lui Timur Lenk, au mai luat şi bătaie, dar mai mult în deplasare. Deci, după cum ziceam, le-a mers bine. Asta până când Imperiului Otoman a început să-i meargă şi mai bine.

Primul asediu serios a venit în 1480, Mehmed Cuceritorul mai trăia încă pe-atunci. A durat aproape trei luni şi s-a terminat într-un mod relativ fericit pentru ospitalierii conduşi de Marele Maestru Pierre d’Aubusson, prost pentru turci. Mehmed ar fi atacat din nou, dar n-a mai apucat. Că a murit în floarea vârstei, de aia. Otrăvit, probabil.

Succesorul lui, Baiazid al II-lea, nu şi-a pus mintea cu cavalerii. Ba, mai mult, într-o vreme chiar îi plătea ca să-l ţină prizonier pe fra-su, Cem, care cam emitea pretenţii la tron. Au scăpat ioaniţii şi de Selim cel Crud, care avea Egipturi şi Orienturi Mijlocii în cap, nu se poticnea el de nişte insuliţe. Odată cu venirea la putere a lui Suleiman Magnificul, li s-a terminat însă şi norocul ospitalierilor.  

Jumătate de an au rezistat cavalerii asediului venit de pe ape, asediu pe care Magnificul se deranjase personal să-l conducă. Apoi, pe 22 decembrie 1522, au cedat. Au părăsit Rodosul cu fruntea sus, conduşi de Philippe Villiers de L’Isle Adam, cu armele la purtător şi în bătăi de tobe. După ei, potopul. Populaţia civilă rămasă se pare că n-a avut parte de acelaşi tratament privilegiat din partea turcilor.

În fine, aşa cum era şi normal, cei două sute de ani de stăpânire ioanită au lăsat urme în Rodos. Urme pe care le-am căutat şi le-am găsit în Cetatea Medievală din Rhodes Town.

A fost mai întâi Muzeul de Arheologie. Fostul spital al Cavalerilor de Rodos. Am reuşit performanţa de a plăti de două ori biletul, în două zile diferite. Prima oară mă furaseră atât de tare curţile interioare şi grădina, încât sărisem peste jumătate dintre colecţiile antice.

Cavalerii nu sunt atât de prezenţi în muzeu pe cât m-aş fi aşteptat. Nişte lespezi funerare şi cam atât. E posibil şi să-mi fi scăpat unele lucruri, chiar şi la a doua vizită, prea e labirintic bătrânul spital. Şi, nu mai ştiu, am senzaţia că memoria îmi joacă feste. Undeva, la etaj, era reamenajată parţial o fostă locuinţă a unui cavaler. Atâta doar că nu mai sunt sigură dacă asta se întâmpla în spitalul ioanit sau în Palatul Marilor Maeştri.

În esenţă, muzeul se ocupă însă de perioada clasică, de cea elenistică şi de cea a ocupaţiei romane. Mi-au rămas în minte mozaicurile, basoreliefurile cap de taur prezente peste tot, statuile de zei, cu o menţiune specială pentru o statuetă a Afroditei lucrându-şi musculatura abdominală în timp ce se trage singură de păr. :))

Colecţiile aflate în sălile fostului spital nu pot fi fotografiate, csf, ncsf.

Cu adevărat transpusă în atmosfera medievală m-am simţit însă pe Strada Cavalerilor (Odos Ippoton), care face legătura între Muzeul de Arheologie şi Palatul Marilor Maeştri. Reveneam aproape zilnic la ea şi mi-a plăcut atât de tare, încât n-a scăpat cântăreţ stradal nerecompensat şi pui de cerşetor necadorisit de mine. :))

Am tot stat să studiez sediile diferitelor limbi ale ordinului, am fost tare mândră de mine când am reuşit chiar să identific blazoanele a doi mari maeştri – d’Aubusson şi L’Isle Adam – chiar dacă am făcut-o cu ajutorul internetului şi nu scormonindu-mi propriul neuron.

Ce să mai spun, sunt circa 600 de metri de istorie, 600 de metri de poveste, şi, dacă ar mai fi să ajung vreodată în Rodos, primul loc în care aş reveni.

În schimb, mă aşteptam ca cea mai puternică impresie să mi-o producă Palatul Marilor Maeştri şi nu s-a întâmplat deloc aşa. Palatul în sine e impresionant, iar problema e în capul meu. N-am reuşit nici măcar pentru o clipă să-mi alung din minte gândul că palatul original a fost distrus aproape integral într-o explozie în 1856, că la aşa-zisa restaurare înfăptuită de italieni în prag de război mondial s-a dus naibii şi ce mai rămăsese din construcţia de secol XIV şi că, de fapt, vizitez un fals. Un fals care, la vremea lui, trebuia să satisfacă cerinţele de confort ale lui Victor Emanuelle III şi ale lui Mussolini, pentru care palatul devenise reşedinţă de vacanţă.

Drept care, m-am tot învârtit, cam absentă şi cam fără chef, prin sălile palatului, rămânând în final cu mai nimic. Să nu faceţi ca mine!

Ioana

2 thoughts on “Rodosul şi cavalerii

  1. Tania

    Impresionant …Câtă istorie ( și câtă cunoști tu !!!) As fi vrut detalii legat de tehnica Afroditei in masaj abdominal, mai puțin trasul de par😅. Pupici,Ioana!

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nuuuuu masaaaaj :)) Fitness face Afrodita, exerciţii pentru abdomen. Da nush de ce se trage şi de păr în timpul ăsta. :)))
      Apăi dacă nici în Grecia nu-i istorie, unde să mai fie? Ia-le grecilor istoria şi insulele (turismul) şi nu ştiu ce mai rămâne… Mulţu! :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.