Rodos – Oraşul Nou din Rhodes Town

Mi-e pur şi simplu groază să mă apuc de tratat subiectul Cetăţii Medievale din Rhodes Town. Aşa cum m-am pierdut de zeci de ori pe străduţele alea minunat de încâlcite, tot aşa simt că mă voi pierde printre cuvinte, istorii, explicaţii. Îmi va fi îngrozitor de greu să identific porţi, moschei părăsite, fântâni, ruine de biserici presărate prin labirintul cetăţii, să mă dumiresc ce e cu adevărat autentic şi ce e reconstruit de la zero, să sar de la grecii antici la ioaniţi, de acolo la otomani şi italieni şi, pe deasupra, să mai reuşesc să produc şi un text cât de cât inteligibil. 🙂 

Drept care, mai amân o dată momentul şi vă povestesc astăzi despre Oraşul Nou din Rodos. După cum ziceam data trecută, italienii au fost stăpâni peste Dodecanez din 1912 şi până după sfârşitul Celui De-al Doilea Război Mondial (1948), vreme în care au demolat, au construit şi reconstruit cât n-au făcut-o grecii în următorii 70 de ani şi n-o s-o facă nici în viitorii o sută.

Italienii s-au pus pe treabă şi în oraşul vechi, au reclădit aproape integral Palatul Marilor Maeştri ai Ordinului Ioanit, au desfiinţat construcţiile otomane ridicate pe şi pe lângă zidurile de apărare, însă nicăieri amprenta lor nu e mai vizibilă decât în zona Portului Mandraki, fostul port militar al insulei, parte din Oraşul Nou.

Mi-am început plimbarea pe digul care protejează Portul Mandraki, cu vedere spre port, spre cetatea medievală şi spre înşiruirea de clădiri dăruite de italieni, mai degrabă nolens decât volens, grecilor: Nea Agora (Piaţa Nouă), Teatrul Naţional, fostul Palat al Guvernatorului Rodosului, clădirea Poştei sau Ekklisia Evangelismou.

Digul însuşi e un magnet pentru turişti. “De vină” sunt cele trei mori de vânt extrem de fotogenice, vechi de câteva sute de ani, dar mai ales Fortăreaţa Agios Nikolaos, ridicată chiar în vârful digului de ioaniţi, undeva în secolul al XV-lea, şi martoră la atacurile în valuri ale otomanilor, asedii care, după lupte încrâncenate, au făcut ca (virgulăăă) cavalerii de Rodos să devină în cele din urmă cavaleri de Malta.

La intrarea în port, de-o parte şi de alta, stau de strajă, cocoţate pe capitelurile unor coloane, animalele simbol ale Rodosului, un cerb şi ciuta lui. Se zice că, acum mii de ani, locul celor două cervide ar fi fost ocupat de picioarele Colosului din Rodos, statuia gigantică din bronz cu o înălţime de peste 30 de metri, ridicată sub bagheta sculptorului Chares din Lindos între anii 304 şi 292 î.e.n. şi menită să-i aducă un omagiu zeului Helios, considerat responsabil de eşecul asediilor la care a fost supus Rodosul în al nu ştiu câtelea război al diadohilor (generalii lui Alexandru Macedon, cărora le-a luat vreo 50 de ani să-i tot împartă imperiul între ei).

Probabil că teoria nu e tocmai corectă, cei care ştiu niţică fizică susţin că s-ar fi prăbuşit din prima bietul colos dacă ar fi adoptat o postură atât de crăcănată. :)) În plus, şi geografia locului era un pic diferită în perioada elenistică. Oricum ar fi şi oriunde ar fi fost amplasat, n-a avut colosul o viaţă prea lungă la verticală. În urma unui cutremur puternic, şi-a rupt un picior şi s-a prăbuşit după nici 70 de ani de la finalizarea construcţiei. Locuitorii din Rodos ar fi vrut să refacă statuia, oracolul de serviciu le-a zis să stea pe fundul lor că nu-i de bun augur, oamenii l-au ascultat. Prin urmare, Colosul din Rodos se luptă cu Zeus din Olympia pentru titlul de cea mai efemeră dintre cele şapte minuni ale lumii antice.

Am revenit pe ţărmul Mediteranei şi mi-am continuat plimbarea printre clădirile cărora le aruncasem ocheade de pe dig. M-am oprit în Platia Eleftherias, la Ekklisia Evangelismou – Biserica Sf. Ioan. E o reproducere fidelă, realizată după planurile originale ale ospitalierilor, a fostei biserici principale a Ordinului, plasată iniţial vizavi de Palatul Marilor Maeştri şi distrusă într-o explozie, în 1856. Tot italienii au ridicat-o. Dacă exteriorul mi-a plăcut mult, interiorul mi-a displăcut şi mai mult. Fosta biserică catolică a devenit între timp ortodoxă, cu iconografia înghesuită şi auriturile de rigoare, şi mi-a produs aceeaşi senzaţie neplăcută pe care o trăiesc în anumite biserici gotice din Transilvania, răpite greco-catolicilor şi atribuite Bisericii Ortodoxe.

M-am învârtit apoi o vreme în jurul actualei Prefecturi a Dodecanezului, fostul palat al guvernatorului italian, probabil cea mai impresionantă dintre clădirile construite pe insulă în perioada interbelică. Am tot încercat să mă lămuresc dacă accesul publicului în interior e permis, nu m-am lămurit deloc, între timp zărisem peste drum Moscheea Murat Reis şi m-am repezit într-acolo.

Entuziasmul meu provenea, de fapt, dintr-o confuzie. În loc de Murat Reis citisem Turgut Reis, cunoscut lumii occidentale drept Dragut, probabil cel mai faimos corsar al Mediteranei şi cel mai valoros amiral pe care l-au avut vreodată otomanii (alături de Barbarossa, fie). Oricum, până la urmă n-am fost foarte departe de adevăr, tot amiral şi căpetenie de piraţi în slujba otomanilor a fost şi Murat Reis, dar mai multe nu vă zic pentru că Wikipedia în engleză, spre care m-am îndreptat pentru lămuriri, debitează tâmpenii, face aceeaşi confuzie pe care am făcut-o şi eu, iar jumătate din viaţa lui Murat ăsta e, de fapt, viaţa lui Turgut toată ziua. Dacă e să te iei după Wiki, aproape bebeluşul Murat făcea, la numai patru anişori bătuţi pe muchie, ravagii în rândurile Ligii Sfinte în celebra Bătălie de la Preveza (1538). Dăăăă!

Mi-aş fi dorit tare mult să vizitez moscheea şi cimitirul otoman din curte, porţile le erau însă închise. Aceleaşi porţi închise le-am întâlnit, de altfel, la toate moscheile care mi-au ieşit în cale în Rodos. Era şi greu ca, la câtă ură există între Turcia şi Grecia după atâtea strămutări forţate de populaţie, pogromuri şi dispute teritoriale, să mai existe o comunitate serioasă de turci pe insulă. Pe de altă parte, e drept că ura asta nu-i împiedică pe greci să comercializeze la greu halvale şi halviţe, baclavale şi sarailii, rahaturi şi nugauri. Produse tradiţionale greceşti, ahem. 😀

Evident că Oraşul Nou e mult mai întins decât zona Portului Mandraki, cea care mi-a stârnit mie interesul. Sunt zeci de străzi şi bulevarde turistice pline de magazine şi cafenele. Cum shopping-ul nu face parte dintre preocupările mele de vacanţă, iar cafeaua prefer să mi-o beau la malul mării sau, măcar, într-o zonă ceva mai liniştită, nu le-am acordat prea mare atenţie.

În schimb, mă chinuia altă curiozitate: să văd locul în care Mediterana se întâlneşte cu Egeea. Drept care, m-am fofilat pe lângă zidurile cazinoului, apoi printr-un mic parc înconjurat de hoteluri de relativ lux, şi am ajuns la Acvariul din Rodos (tot de italieni e construit şi el). În spatele acvariului e zona de confluenţă a celor două mări. Nu ştiu ce mă aşteptam exact să găsesc, poate să văd curenţii cum ţâşnesc în direcţii diferite, habar n-am, cert e că n-am văzut decât nişte apă liniştită şi albastră care părea uniformă şi aceeaşi, în oricare parte te-ai fi uitat. Mno, pot spune că am mai bifat un obiectiv!

Ioana

9 thoughts on “Rodos – Oraşul Nou din Rhodes Town

    1. ,Unu`,, de pe fostul trivias

      Daca nu Ioana atunci Kali …la cat de fain postezi si scrii cam putine aprecieri!Dar ce sa faci …lumea prefera altceva… meriti mult mai mult!

      Reply
      1. Ioana Post author

        Hei, bine ai venit şi-ţi mulţumesc tare! 🙂
        Păi na, nici io nu fac vreun efort în sensul ăsta. Cine a mai văzut în A.D. 2018 blog fără pagină de facebook şi site de călătorii fără instagram? 😀
        Trivias… ce vremuri! Acum nu-mi mai rămâne decât să ghicesc care “unu” ai putea fi. S-ar putea să greşesc, dar mă trimiţi cu gândul la un sultan drag mie. 🙂
        Oricum ar fi, te mai aştept oricând ai chef pe pagina de faţă!

        Reply
          1. Ioana Post author

            Nu erau chiar atât de multe opţiuni. Iar pe domnii din fosta frunte a fostelor clasamente chiar nu i-aş fi putut bănui. 😀
            Mulţumesc încă o dată! 🙂

  1. Tania

    Ai mâncat alviță? din cea adevărată? Ce-mi placea, acum, nici nu seamănă cu ce era… Câtă istorie pe o zona mica, ce-i drept, și cât de zbuciumata. Frumoase imagini😘

    Reply
    1. Ioana Post author

      Nu-mi place halvita :)). Pe lângă că e dulce, mi se pare că-mi rămân dinţii (care oricum au o moştenire genetică vai de steaua ei) în ea. :)) Dar am cumpărat câteva să le fac cadou. Mulţu! :*

      Reply
  2. Pingback: Rodos, la final. (Mai nimic despre) Cetatea Medievală. | De pe drum …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.