Rodos – Excursie la Lindos (teoretic). Pe urmele lui Dionis (practic).

O să folosesc din lipsă de inspiraţie un clişeu nu tocmai genial şi o să zic că Lindos e perla Rodosului. Asta în condiţiile în care, totuşi, insula mai deţine şi un diamant, Cetatea Medievală din capitală. Are de toate fermecătorul Lindos: acropolă cum nu-i alta în tot Dodecanezul, golfuri cu ape în tonuri de peruzea, străduţe pietruite şi case atât de albe, încât ai pe alocuri senzaţia că ai aterizat din greşeală în Santorini, istorie cât încape şi legende cât cuprinde.  

Acestea fiind zise, nu se făcea să ratez tocmai o asemenea minunăţie. Numai că atâta m-am tot sucit şi răsucit, atâta m-am tot uitat chiorâş la autobuzele publice pe alocuri supraaglomerate şi atâta m-am tot gândit că le-o trebui o eternitate să străbată cei cca. 50 de km care despart Rhodes Town de Lindos, încât m-am trezit în cele din urmă înscrisă într-o excursie de grup.

Mno, în teorie părea o idee bună, mai ales că în ofertă erau trecute şi alte obiective ale insulei, care urmau a fi „bifate” în a doua parte a zilei. Din păcate, practica ne omoară. Dacă până am părăsit Lindosul totul decursese sub relativ bune auspicii, frumoasa mea excursie s-a transformat de aici încolo într-un coşmar bahic. Dar, toate la vremea lor.

Deci, după cum ziceam, ziua destinată Lindosului începe perfect. Sau aproape perfect, pentru că eu stau la colţul străzii, în sensul giratoriu (aşa cum mi s-a spus de la agenţie), şi aştept autocarul, în timp ce şoferul autocarului mă caută prin carul cu fân hotel.

Sun la reprezentanta agenţiei să mă plâng că boul ăla de şofer a uitat de mine, dar n-are cine să-mi răspundă pentru că reprezentanta agenţiei tocmai vorbeşte cu şoferul care a sunat-o ca să se plângă că vaca aia de turistă îşi bate joc de el. Într-un final se rezolvă, bietul om lasă autocarul de capul lui şi vine alergând până în intersecţie să mă recupereze.

Mbon. Mai pierdem ceva vreme cu unii care tocmai s-au trezit şi timp de douăzeci de minute tot sună disperaţi şi se jură că ajung într-un minut. Pornim. Drumul decurge lin, fără alte incidente. Doamne-ajută! Ajungem la Lindos după vreo oră de la plecare, autocarul ne lasă într-o parcare. Ghida încearcă să ne adune. Bine, pa. Nu mă interesează decât time of departure. Odată ce aflu ora de îmbarcare direct de la şofer, o tai ca din puşcă.

Sunt la poalele acropolei. Şi dă-i, şi urcă. Mai întâi printre magazine şi tarabe cu suveniruri, apoi pe o potecă pietruită şi şerpuitoare, cu trepte largi, cu vedere spre satul alb din vale şi spre unul dintre golfurile de-un albastru infiniiiiit lunecând pe ramul nesfârşiiiiit. De fapt, na, priveliştea o ai mai degrabă dacă urci cu spatele, dar n-o să ne-ncurcăm acum în detalii.

Există şi varianta parcurgerii drumului în urcuş pe spinarea unor măgari, dar, sincer, nu ştiu cui să îi urez nasoale mai întâi: nemernicilor care fac o afacere din chinuirea unor animale sau idioţilor care se înghesuie să le devină clienţi.

Ajung la porţile cetăţii medievale, pentru că, evident, nici măcar prezenţa zeilor olimpieni nu i-a putut împiedica ulterior pe alţii (bizantini, apoi ioaniţi) să-şi trântească propriile cetăţi peste ce mai rămăsese din templele dorice. Plătesc biletul (12 Euro) şi intru.

Despre dorieni ştiu foarte puţine. Că au migrat dinspre Epir, undeva prin secolul al XI-lea î.e.n., şi că i-au pus cruce culturii miceniene. Că au întemeiat la un moment dat Sparta. Şi, desigur, că au lăsat posterităţii unul dintre cele trei stiluri ale arhitecturii clasice greceşti, cel mai simplu şi mai neîmpopoţonat dintre ele, ordinul doric. Cam atât.

Nici la capitolul cunoştinţe despre Lindos – oraş antic – nu stau mai grozav. E unul dintre cele trei oraşe rodosiene care au participat la Războiul Troian cu nouă nave, celelalte două fiind Ialysos şi Kamiros. Aşa zice Homer. În rest, pauză.  

Drept care, nu-mi bat prea tare capul cu încercări de a mă lămuri care-i treaba cu fiecare dintre grupurile de coloane care-mi iese în cale, aparţinând unor temple, porticuri şi ce-o mai exista pe acolo. Oricum, între noi fie vorba, toate coloanele ridicate la verticală, dar absolut toate, sunt reconstrucţii moderne de secol XX, n-au nicio treabă cu dorienii, cu ionienii, nici măcar cu romanii sau cu bizantinii.    

Optic însă, e fabuloasă acropola! Strălucesc ruinele contrafăcute în soare într-un asemenea hal, încât aproape că-ţi vine să le ierţi! :)) Şi, parcă, chiar se simte în jur o briză de antichitate, parcă n-ar fi o surpriză atât de mare dacă, brusc, turiştii ar dispărea şi în locul lor ar începe să-mi defileze prin faţa ochilor bărbaţi bărboşi în sandale şi tunici fixate cu fibule pe-un umăr. Asta ca să nu mai vorbesc despre panoramele încântătoare care se deschid dincolo de ziduri, fie ele spre Golful Sf. Pavel sau spre satul cu căsuţe albe.

Mai stau ce mai stau, mă mai învârt ce mă mai învârt, dar după nici măcar o oră sunt nevoită să accept cruntul adevăr: mă omoară soarele. E mult, mult mai cald decât în Rhodes Town, nici vântul nu se prea înghesuie să bată, ce mai, paradisul caniculofililor! Aşa că nu-mi rămâne decât să mă iau şi să mă lansez pe coborâre, pe aceeaşi potecă pietruită şi şerpuitoare de mai devreme.

Ajung în sat, bag nasul în vreo două magazine de suveniruri, iau la pas câteva străduţe, mă duc apoi să vizitez Panagia, biserică ridicată în secolul al XV-lea şi închinată Fecioarei. Biserica ar fi relativ celebră pentru frescele sale, însă mie tot ce-mi place la ea e turla, motiv să las bisericile şi să pornesc în căutarea unei cafele. Găsesc o terasă, asezonez cafeaua cu un suc de portocale proaspăt stors (sau stoarse? Ce se stoarce, de fapt: portocala sau sucul? Întreb foarte serios şi întreb pentru mine, nu pentru un prieten :D), constat că se apropie ora plecării şi mă îndrept alene către autocar.

Evident că iar stăm după unii pe care îi uitase ’Mnezo la shopping, dar eu mi-s încă împăcată cu viaţa, aşa că mă aşez, roz şi vaporoasă cum sunt, pe locul meu din ultimul rând al autocarului, şi aştept răbdătoare să luăm cu asalt următorul obiectiv, Castelul din Monolithos, adică ce-a mai rămas dintr-o cetate de apărare a ioaniţilor din secolul al XV-lea.

N-apucăm însă să rulăm mai mult de zece minute pe serpentinele unui drum de munte, că oprim la nişte tarabe. Urmează o poliloghie întreagă pe tema mierii rodosiene, cea mai unică şi mai minunată dintre toate, şi, evident, o invitaţie la degustare. N-am chef să degust nimic, cu atât mai puţin să cumpăr, aşa că iau loc pe o bordură, la distanţă sigură de desfăşurarea ostilităţilor, şi aştept. Şi aştept. Trec peste douăzeci de minute până când ultimul borcan de miere dispare în paporniţa ultimului turist cumpărător. Dar asta nu e tot. După atâta dulce, ia luaţi şi câte un păhărel de rachiu să taie greaţa. Deh, un păhărel de rachiu, nimic îngrijorător. Încă.

Doar că, după alţi câţiva kilometri, oprim iarăşi. Pentru o nouă degustare, de data asta chiar de rachiu. De mere, de pere, de surcele şi bretele. Care rachiu rodosian e, desigur, cel mai unic şi mai minunat dintre toate. Şi dă-i, şi gustă. Pe lângă că mă plictisesc de mă ia naiba, încep să mă uit îngrijorată la con-excursioniştii mei. Sunt oameni în vârstă printre ei, afară sunt spre 30°C, şi nu par să-şi pună nicio frână în materie de dat pe gât licori intens alcoolizate. Dacă vor să crape n-au decât, e fix treaba lor, mie să nu-mi vomite vreunul în autocar, asta-i tot ce cer!

În fine, după o nouă rundă de tranzacţii finalizate cu succes, părăsim şi paradisul rachiului şi ajungem la Monolithos. Teoretic. Practic, oprim în drum şi ghida ne arată cu degetul cetatea din vale, de la ţărmul mării. Priviţi ce frumos, hai, viteză, faceţi-vă selfie-urile de rigoare că ne grăbim.

Păi, stai aşa, nu ne oprirăm tocmai ca să vizităm nenorocirea asta de cetate? A, nuuuu, n-avem timp, suntem aşteptaţi la crama vieţii unde vom degusta vinul rodosian, cel mai unic şi mai minunat dintre toate.

Deja sunt nevoită să-mi muşc buzele până la sânge ca să n-o invit cu voce tare să moară în chinuri. Mă uit în jur, în speranţa că reuşesc să încropesc o gaşcă de protestatari. De unde-atâta? Cei deja lansaţi pe toboganul lui Dionysos salivează cu gândul la butoaiele de vin, ceilalţi par deja mult prea sictiriţi ca să le mai ardă de #rezist-uri.  

Supravieţuiesc cumva şi cramei, ne îndreptăm spre nu ştiu ce sat de munte unde vom lua prânzul. Mă rog, mai degrabă o cină timpurie, că e aproape ora patru p.m. Ghida sufletului meu ne recomandă să o însoţim la o tavernă, cea mai unică şi mai minunată dintre toate, unde meniul bazat pe carne de oaie include şi o sticlă de vin la două persoane. Mda, să te însoţească mă-ta!  

Mă învârt până găsesc o altă tavernă, mănânc un tzaziki acceptabil şi o salată de vinete odioasă, înecată în ulei de măsline în cel mai pur stil rodosian, dar măcar am linişte timp de o oră şi apuc să beau o bere nemţească în semn de protest faţă de toate vinurile şi rachiurile greceşti, cele mai unice şi mai minunate dintre toate, care mi-au – mă scuzaţi – futut ziua.  

Bun, cică am terminat cu degustările, era şi cazul, odată urcată în autocar nici nu mai ştiu în ce direcţie să privesc ca să nu-i mai văd pe cei doi domni venerabili care moţăie cu capul în piept şi cărora le curge scuipat din gură. Să luăm partea pozitivă, bine că nu le curge vomă.

Ajungem, în fine, la ultimul obiectiv al zilei, de data asta unul real, Dealul Filerimos. Aici se află acropola oraşului antic Ialysos, există şi ruine ale unei foste biserici bizantine, apoi o mănăstire ioanită restaurată. Păcat că mi s-a luat cu totul.

În timp ce ghida îşi strânge muşteriii, dintre care câţiva abia se mai ţin pe picioare, şi se îndreaptă înspre casa de bilete, o apuc iar în sens invers. E amenajată pe deal o alee străjuită de copaci care se vrea un fel de Via Dolorosa, cu nişte construcţii de piatră pe margine, evocând cele 14 opriri de pe Drumul Crucii. Aleea se termină la o platformă de belvedere, în mijlocul căreia e plantată o cruce gigantică.

Mult mai interesanţi decât scenele biblice mi se par însă păunii care umblă liberi prin peisaj. Sunt zeci, poate sute, păuniţe cu puiuţi abia ieşiţi din ou traversează cu nonşalanţă aleea printre picioarele oamenilor. Văd şi câteva pene pe jos, în iarba îngălbenită, dar le las acolo. Ţin minte că, în copilărie, găsisem la grădina zoologică o pană de păun, ajunsesem acasă cu ea plesnind de mândrie, şi, spre revolta mea, m-a pus bunica să o arunc, că cică aduce ghinion. Mno, nu mă mai risc! :))  

Revin după o vreme la autocar, apar şi cei care au vizitat acropola, apare şi ghida cu gura până la urechi şi cu o tavă în mână. Surprizăăăăăă… ia luaţi şi nişte lichior de anason, că din ăsta n-aţi băut încă! Cel mai unic şi mai minunat dintre toate!

Nici măcar nu mă mai enervez. S-o fi trăind prea bine din comisioane la vânzări de beutură ca să mai merite să te prefaci că îţi iei în serios meseria de ghid. Rămân cu acea ultimă speranţă, că se va îndura Doamne Doamne de mine şi nu va lăsa pe nimeni să-mi borască pe adidaşi. Iar Doamne Doamne se îndură.   

Până ajung la hotel s-a dus orice urmă de soare, e prea târziu ca să-mi mut fundul pe malul mării şi să-mi fac baia de seară, dar nici nu mai contează, mă pot retrage pe balcon să sărbătoresc în linişte faptul că am scăpat cu bine. Parcă ar merge o sticlă de vin. :))

Ioana

2 thoughts on “Rodos – Excursie la Lindos (teoretic). Pe urmele lui Dionis (practic).

  1. Tania

    Tot cum te organizezi tu,e mai bine😄 Poate ai nimerit într-un grup de degustători🤗. Frumoase imagini, multă istorie! 😘😘

    Reply
    1. Ioana Post author

      Eh, nu ştiu cât de degustători erau de felul lor, se cam vedea că unora le lipseşte experienţa :)).
      Erau afacerile ghidei, bănuiesc că primea comision din vânzare. La circuitele astea de o zi cam aşa se întâmplă, dar de regulă e vorba de un singur loc unde te bagă prin magazine cu dedicaţie.

      Muierea asta chiar întrecuse orice limită, ca să nu mai vorbesc că tre’să fii iresponsabil rău să faci din astea cu un grup eterogen de 50 de oameni numai şi numai la băuturi alcoolice (rachiu+rachiu+vin+vin+iar rachiu sau lichior sau ce dracu era ăla de anason).

      Mulţumesc şi scuze de întârzierea cu care răspund, fusei un pic plecată pe coclauri. :*

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.