Rodos – Acropola din Rodos (oraş)

Când spui acropolă şi spui Rodos (insula), gândurile zboară inevitabil spre Lindos şi nu spre Rodos (oraşul). Pe bună dreptate. Nicăieri pe insulă coloanele dorice nu se înalţă mai semeţe, marea nu e mai albastră, casele nu sunt mai albe decât în Lindos. Aş merge chiar mai departe şi aş afirma că Lindos pare un oraş răpit Cicladelor dintr-o toană de zeu olimpian plictisit şi azvârlit la întâmplare în Arhipelagul Dodecanez.

Totuşi, are şi Rhodes Town (aşa-i zic de-acum încolo, chit că sună ca naiba, ca să nu mai tot precizez de fiecare dată dacă mă refer la insulă sau la oraş) acropola lui. Ceva mai amărâtă şi mai nebăgată în seamă, dar are. Cu toate că, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu-i deloc amărâtă. Dar chiar deloc.

Hotelul meu se afla pe ţărmul Mediteranei, la vreo 5 kilometri distanţă de Dealul Monte Smith, pe care, din loc în loc, au fost dezgropate şi, parţial, restaurate diferite edificii datând, în marea lor majoritate, din perioada elenistică (adică după moartea Macedonului şi înainte să vină romanii să le fure grecilor până şi zeii, darămite insulele).

Într-o dimineaţă, am plecat pe jos într-acolo. M-am gândit să o iau pe drumul care, după harta tipărită a oraşului, părea cel mai scurt, adică străbătând zeci de străduţe minuscule. Trasasem chiar cu pixul o linie dreaptă pe hartă, din punctul A (hotelul) în punctul B (acropola), apoi încă una tot pe-acolo, mai în zigzag, care urmărea presupusul traseu pe străduţele cu pricina. Ai di capu’ meu! M-am pierdut cu harta-n mână de mai aveam oleacă şi începeam să urlu după ajutor! Între liniuţele alea desenate pe hârtie şi realitatea de la faţa locului e o diferenţă cât China continentală, străzile sunt poziţionate cu totul altfel, de multe ori cele mici n-au nici măcar plăcuţe indicatoare, la un moment dat nu mai ştiam nici măcar în ce parte a oraşului mă găsesc.

M-am regrupat şi am luat în cele din urmă calea bulevardelor, am ocolit tot ce-am putut ocoli, dar măcar am ajuns la acropolă şi nu la poliţie, secţia pentru turişti idioţi şi pierduţi de idioţi ce sunt.  

În fine, am nimerit dealul şi am început să-l urc, iar primele edificii care mi-au ieşit în cale au fost Stadionul de dimensiuni impresionante şi, chiar lângă el, un mic Odeon. Am luat la picior stadionul, atât prin mijlocul arenei (care are o lungime de 210 m), cât şi făcând un tur al tribunelor, încercând să-mi închipui cum ar fi fost să participi, acum nişte mii de ani, ca spectator sau chiar combatant la Jocurile Haleion, închinate zeului solar Helios, cel care făcea şi încă face legea în Rodos.   

Ce m-a deranjat însă un pic la stadion, dar mai ales la Odeon, în cazul căruia blocurile de marmură dau senzaţia că ar fi proaspăt decupate din carieră şi debitate cu fierăstraie de secol XX, sunt măsurile excesive de restaurare. Meritul sau vina (după caz şi după preferinţe) le aparţine italienilor.

Desigur, pentru noi e simplu, insulele greceşti sunt insule greceşti, dar tindem să uităm că, de la cucerirea romană încoace, grecii au mai pupat Rodos abia după Cel De-al Doilea Război Mondial. Imperiului Roman i-au urmat bizantinii (romani de răsărit care, ce-i drept, erau elenizaţi până la cer şi înapoi). Bizantinii au fost alungaţi de Cavalerii Sfântului Ioan, la rândul lor alungaţi de turcii Magnificului. Otomanii au rămas stăpâni timp de aproape patru secole în Dodecanez, până când le-a venit şi lor vremea să fie ejectaţi de către italieni în urma Războiului turco-italian din 1911-1912, mai întâi de facto, apoi şi de drept, după ce Turcia a renunţat în 1923 la orice pretenţii legate de Arhipelagul Dodecanez.

Stăpânirea italiană n-a fost deloc un lucru rău. În primul rând pentru populaţia insulei, care a scăpat astfel de strămutările forţate de populaţie dintre Turcia şi Grecia, o idee atât de idioată şi de odioasă, încât pur şi simplu nu pot pricepe cum un vizionar de talia lui Mustafa Kemal a pus botul la o asemenea tâmpenie sinistră. În al doilea rând, s-au apucat italienii de construit şi de reconstruit cu un entuziasm atât de mare, de zici că reconstruiau însăşi Roma jefuită de vandali. Numai că – şi e strict părerea mea, să n-avem vorbe – entuziasmul ăsta a cam dus pe alocuri la exces de zel, mai ales în materie de restaurări. Chestie de gusturi, până la urmă, dar mie, una, îmi cam dă a fake un teatru care, după mai bine de 2000 de ani, n-are nici măcar un bloc de marmură lipsă. Sau măcar unul ciobit cât de cât, pentru impresia artistică.

De la Odeon am urcat, pe câteva trepte care păreau mult mai autentice decât teatrul însuşi, până la ruinele Tempului lui Apollo, singurul templu de pe acropolă care a fost parţial reconstruit. Celorlalte temple despre care citisem, dedicate Atenei Polias şi zeului Polieus, n-am reuşit să le identific nici măcar locaţia. Nici din cele câteva coloane dorice ridicate la verticală n-am putut admira mare lucru, erau înconjurate din toate direcţiile de schele, dar templul m-a scos la stradă, unde avea să înceapă cea mai plăcută parte a micro-expediţiei mele.

Dealul Monte Smith e traversat de o şosea ca-n palmă, încadrată de palmieri, cu o promenadă pietonală pe marginea abruptului care străjuieşte de la înălţime Marea Egee. E şi asta o performanţă, să porneşti dimineaţa (nici măcar foarte devreme) de la ţărmul Mediteranei şi să ajungi la prânz, folosindu-ţi doar picioarele din dotare, pe faleza Egeei. 🙂

M-am tot plimbat de-a lungul promenadei, vânând puncte de belvedere. Aveam soarele cam în faţă, probabil că orele preferate de fotografi sunt cu totul altele, n-am poze cu care să rup gura târgului, dar amintirile nu mi le poate fura nimeni. Decât nemţălăul ăla afurisit, Alzheimer, dar sper să-şi vadă naibii de treaba lui şi mă lase în pace.

Mă tot uitam la culorile Egeei. Cel puţin în Rhodes Town, sunt infinit mai spectaculoase decât cele ale Mediteranei. În zona mea de rezidenţă, apa mării era albastră şi atât. Aici, nu lipseau nuanţele de peruzea în apropierea ţărmului, nuanţe care, mai în larg, se pierdeau într-un albastru mult mai intens decât cel cu care dădeam ochii în fiecare zi „la mine acasă”. În plus, din ce-am apucat să văd, parcă şi plajele sunt mai îngrijite, hotelurile mai bibilite.

Şi, totuşi, dacă ar fi să pot da timpul înapoi şi s-o iau de la capăt, tot Mediterana aş alege-o. Fără să stau pe gânduri. De ce? Din cauza vântului. Dacă, în zona hotelului meu, apa era atât de liniştită încât, după cum ziceam data trecută, am reuşit performanţa de-a dreptul cretină de a aţipi făcând pluta, veneau nişte crivăţuri dinspre coasta de vest, din largul Mării Egee, de te lua cu fiori chiar şi la 30 de grade cu plus. Dacă nu mă credeţi, ia uitaţi-vă mai atent la poza numărul patru de mai jos. Credeţi că aşa cresc coniferele alea de felul lor, în unghi de 45 de grade?

Când drumul a început să coboare vertiginos şi am intrat într-o zonă de clădiri, am catadicsit să mă întorc pe călcâie şi să revin la Templul lui Apollo, că parcă nu simţeam nevoia să mai explorez cartiere necunoscute şi deloc turistice ale oraşului, respectiv să mă mai pierd de vreo două sute de ori până să ajung la hotel, mai ales că uitasem atât telefonul, cât şi tableta la încărcat în cameră.

De la templu am luat-o însă pe o altă rută, incitată de un indicator care mă trimitea să vizitez un templu al nimfelor. Nymphaeum-ul mi s-a părut până la urmă cea mai autentică structură întâlnită în zonă. Din păcate, informaţii zero. N-am găsit nici la faţa locului, nici ulterior ceva care să mă satisfacă. Sunt câteva grote subterane săpate în stâncă, probabil cisterne de apă, cu nişe laterale în care bănuiesc că odinioară erau etalate statui de zei. Funcţionalitatea lor nu e tocmai clară, puţinele date peste care-am dat vorbesc fie despre ritualuri sacre, fie despre relaxare de tip spa.

Chiar vizavi de Nymphaeum mi-a atras atenţia un bloc de piatră albă dotat cu o cruce, cred că Sf. Nicolae scrie pe ea, nu mi-s tocmai expertă în alfabetul grec. Am auzit ceva zgomote, m-am dus să văd de unde vin, pe lângă cruce cobora o scăriţă aproape vertical, iar la capătul inferior al scăriţei se zăreau, printre copaci, câteva mese şi scaune. Am coborât şi eu jumătate de scară, doar ca să mă prind că am de-a face cu o mănăstire săpată în stâncă şi să urc la loc. În mintea mea bolnavă, sperasem să dau peste o cârciumă. Puai, ce-ar mai fi mers o bere rece după câteva ore în care soarele şi vântul se luaseră la întrecere care să mă bată mai tare!

Mno, după ce m-am lămurit că nu-s crucile neapărat simbolul cel mai potrivit să marcheze intrarea într-o crâşmă, am ajuns la concluzia că ceea ce caut eu nu se găseşte pe Monte Smith şi am purces să cobor în viteză, până am ajuns în oraş şi la o cârciumă adevărată, fără simboluri creştine, dar cu bere Mythos divin de rece. The end.

Ioana

3 thoughts on “Rodos – Acropola din Rodos (oraş)

  1. Tania

    Am crezut că înclinația coniferelor, era strict în semn de plecăciune 😝 Meritai! Superbe imaginile cu marea, că era Mediterana sau marea Egee! Bravo, Ioana😘

    Reply
    1. Ioana Post author

      Haha, la asta cu plecăciunea chiar nu mă gândisem!:))
      Te pomeneşti că n-avea nicio treabă cu vântul, ci cu ilustra mea prezenţă.
      Mulţu, Tania! :* :*

      Reply
  2. Maria

    Am vrut sa-mi fac rau sau ceva de m-am apucat sa citesc postarea pana la ultimul cuvant, fara a o trata doar cu o vizionare a pozelor.

    Dar mi-am dat seama ca trivia m-a scos putin din belea. Noroc cu Chares din Lindos care m-a scapat de rusinea ca habar n-aveam ce e Lindos.

    Altfel, nu inteleg treaba cu Dodecanezul ala. Cred ca grecii, mari matematicieni, s-au plictisit sa numere insulele alea si au zis sa fie 20.

    Si, ca marturie ca ti-am citit integral postarea, te anunt ca ai facut din templu tempul. (vezi “Tempului lui Apollo”). :>

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.